Incertul anotimp a răscolit baloţii cu distracţie politică ridicând în văzduh scame de principii social-democrate, liberale ori conservatoriste. De fapt, tot ce s-a întâmplat în sânul celor trei partide în ultimele săptămâni nu a făcut decât să confirme o tulbureală atipică şi o moleşeală politică de criză.
Cu toate că spectacolul nu s-a terminat încă, un tablou al molaticii opoziţii poate fi ticluit. Aşadar, în mod paradoxal, PSD a devenit un soi de exemplu de democraţie balcanică, în care egalitatea nu e şi pentru căţei, dar în care o băşică de conjunctură poate deveni pol de putere uite-aşa!
A urmat ciudata şedinţă televizată a conservatorilor. O adunare cu parfum de masă de hram în curtea unei biserici părăsite de la ţară. În urma acesteia nu s-a ales nici grâul de neghină şi nici viceversa, singurul câştig fiind acela că l-am văzut încă o dată pe Dan Voiculescu declarând că stă de-o parte, dar regizând cu mână de fier un spectacol în care nu mai cred nici măcar rudele sale apropiate.
În plus, vreo 300 de profesionişti de la Antenele adevăratului preşedinte de partid au televizat timp de trei zile informaţii despre toţi cei 200 de membri ai partidului, să ştie ţara că opoziţia nu moţăie-n izmene, ci face congres.
În fine, gâlceava liberală a încheiat dezarmant reprezentaţia de sezon. Mărturisesc că în ziua cu pricina am preferat serialul de desene animate Pokemon, dar am fost suficient de interesat încât să întreb dacă Ludovic Orban, contracandidatul, a făcut un quikstep pe tribuna oficială sau dacă a cântat "Călugărul din vechiul schit" la chitară electrică.
Era singura întrebare pertinentă în condiţiile în care congresul liberalilor nu a avut un scop politic exact şi a vizat doar o reconfirmare gălăgioasă a lui Crin Antonescu în funcţia de preşedinte.
Nu am văzut încă piesa de rezistenţă, cea cu Emil Boc uns pe creştet cu mir prezidenţial în uralele unei mase portocalii dezgolite de viziuni politice, dar mânată către absolutul puterii de mari ambiţii şi dorinţe (cele mai multe de căpătuire).
Nici nu aştept prea multe de la acest ultim spectacol şi nu pot spune că mă interesează foarte tare. Aţintisem ochii către opoziţie, în speranţa că vor arăta un bob de combativitate şi că demonstraţia lor politică va ţine PD-L departe de ideea de partid de nestrămutat, care îşi poate permite să îndeplinească orice mojicie prezidenţială. Se pare că mai e de aşteptat.
Până atunci, politica se va face în continuare la televizor, şi mare lucru ca alegerile următoare să nu fie pierdute din cauza unei vizite la bideul din palatul vreunui mogul ar vremurilor ce au să vină. Noi, oricum, am tras apa.
