Realitatea bate orice imaginaţie. Este de o cruzime greu de înţeles şi de acceptat.
Imaginaţi-vă un bolnav, cu o boală incurabilă, care are nevoie de un medicament costisitor pentru a rămâne în viaţă. După ce reuşeşte, nu uşor şi mai ales nu atât de repede pe cât ar fi necesar la maladia de care suferă, să obţină aprobarea pentru tratament cu medicamentul respectiv, evident compensat, pentru că altfel nu şi l-ar permite, omul intră într-un carusel incredibil al birocraţiei.
Pentru astfel de medicamente ai nevoie de aprobarea Casei de Asigurări pentru Sănătate. Când ai pus mâna pe ea, trebuie să te duci la medicul specialist, ca să te ia în evidenţă şi, la rândul său, să te trimită la medicul de familie.
După ce acesta îţi eliberează reţeta, este obligatoriu să te întorci la Casa de Asigurări pentru viza necesară eliberării de către o farmacie a leacului-minune.
Cercul acesta al drumurilor dintr-un loc în altul se închide repetitiv lunar, obligându-l pe pacient la un efort şi o tenacitate pe care, poate, boala nu i le permite. Şi încă nu s-a terminat!
După ce hârtiile sunt în ordine, tot lunar, pacientul este nevoit să ia la rând farmaciile. Pentru că nu toate au medicamentul scump şi rar în stoc, unele nu-şi mai permit să-l comande din cauza problemelor cu decontarea.
Aşa că bietul om stă lunar cu inima în gât că ar putea să fie nevoit să-şi întrerupă tratamentul. Şi asta nu la apariţia unei simple răceli sau la o boală de stomac, ci la maladii grave, incurabile, care lovesc necruţător tot mai mulţi români.
Programele naţionale de asigurare a tratamentului gratuit pentru astfel de persoane sunt un fel de frecţie la un picior de lemn, atâta vreme cât sunt accesibile doar pentru unii sau sunt greu de derulat din cauza birocraţiei. Şi acesta este doar un exemplu.
Să adăugăm că sunt secţii în spital, tocmai cele care se ocupă de astfel de boli, supraaglomerate, cu doi sau trei bolnavi în pat, că pacienţii trebuie să-şi cumpere cam tot ce li se prescrie, de la seringi la buline, că investigaţiile gratuite, la care are dreptul orice asigurat, se fac cu programări din noapte şi cu stat la cozi interminabile?
Că persoane cu handicap ireversibil (lipsă rinichi, amputări de membre etc) trebuie să se prezinte periodic la o comisie, care să constate că n-au cum scăpa de dializă sau de căruciorul cu rotile?
Sănătatea noastră, din ce în ce mai precară, are de înfruntat obstacole inimaginabile, iar adevărul adevărat este că atunci când eşti sărac ai la fel de multe şanse să scapi dintr-o boală ca şi câinele din scara blocului. Cum îţi este norocul.
Poţi muri cu zile, liniştit, cu asistenţă sanitară, umană, alături. Medicii nu sunt dumnezei şi fac şi ei ce pot, cu ce au. Plus că nevoile şi scobitul sub unghie maculează de multe ori albul halatelor, oamenii se înăcresc şi uită de ce fac această meserie şi care este rostul lor. Iar boala loveşte necruţător tot mai multă lume.
Necăjiţii caută leacurile prin bălării sau în ceaşca vrăjitoarelor, săracii îşi îngrijesc sufletul sub cupola bisericilor, cu credinţa că Dumnezeu va avea grijă şi de trupul lor, iar fericiţii sorţii fac naveta pe avion către clinici din lumea largă.
Şi, dacă spitalul, boala şi tratamentul sunt pietre de moară de cele mai multe ori imposibil de cărat în spate de către bolnav şi familia sa, recuperarea, pentru care aveam nenumărate centre de odihnă şi tratament, cu ape, nămol sau mai ştiu eu ce alte remedii naturale ştiinţific recomandate, a devenit şi ea imposibilă.
Bazele din toată ţara au fost prăduite, pulverizate, lăsate la îndemâna unor aşa-zis investitori, care n-au avut altă intenţie decât să scoată repede şi uşor bani din ele.
Drumul suferinţei la români este un soi de Golgotă. Oricâte păcate avem, cu siguranţă vom fi iertaţi pentru atâta suferinţă la care suntem supuşi când bătrâneţea sau boala ne calcă pragul.
Cât despre ieşirea din impas, vorba unei somităţi în finanţe, doar Dumnezeu ştie când şi cum va veni.
