Zilele astea, strada dedicată lui Bălcescu a fost zguduită mai ceva decât de Revoluţia de la pa´şopt promovată de revoluţionaru´ cu pricina! S-a arat în asfalt cu talent, peste tot – imposibil de evitat măcar o gropicică!
„Ţâţele” (mă scuzaţi, dar aşa li se zice „tehnic” dispozitivelor alea de încetinit maşini, în lipsă de fluier) au cam dispărut de pe drumurile Galaţiului - că tot nu pot să conduci cursiv.
Oferta de crevase e babană: ori gropicele vechi de la ultima aruncătură de sare anti-asfalt, ori şănţuleţe late rase acum precum morcovul pentru supă. Nu, nu adânc, ci numai´ cât să-ţi rupi roata. Şi să nu intre prea mult asfalt la cârpit. Pentru economii.
Doar noaptea s-a putut circula lejer pe Bălcescu şi alte binecuvântate străzi gălăţene. Numai că gălăţenii n-au înţeles să-şi adapteze programul de lucru după dictonul „Fă-ţi iarna drum şi vara pârtie!” Iar noaptea nu s-a putut asfalta, pentru că, nu-i aşa, era cam frig şi nu se prindea asfaltul.
Oricum, mira-m-aş să se prindă mult şi pe zi, cât nu avem cum să verificăm chimic o lucrare decât atunci când sare singură plomba, mai ceva ca din gura lui Rocky IV pălit de pumnul sovietic!
Chestia cu noaptea rece şi ziua cald (de, ziua nu-i ca noaptea, aşa cum iarna nu-i ca vara) o putem trece şi la capitolul economii de criză. Bravo, adică! Adică nu mai plăteşti mata primărie şi pentru sporuri de noapte. Ca idee, că şi-aşa-s interzise de criză…
I-am văzut, însă, într-o noapte pe câţiva căutători de comori şi gunoaie care scormoneau în asfalt. Unul găsise o monedă de cinci bani şi acum scormonea pentru restul, în timp ce ăilalţi îl îndemnau: „Mai adânc, Dorele, mai adânc!”
N-au găsit însă decât asfaltul pus anul trecut, tot ziua, şi mai jos pe ăl de mai an, pus tot într-o zi cu circulaţia gâtuită. Că e bine să vază omul că se munceşte! Ori, noaptea nu se vede…
O legendă spune că, după o vreme de îndelungată secetă, Moldova medievală ar fi rămas fără haleală! Ştefan cel Mare ar fi poruncit atunci să se are drumurile.
Şi, prin locul în care grâul picurase din carele prea-pline ale anilor agricoli buni, când pe răzeşi îi duruse în basca merinos dacă iroseau în praf o baniţă-două de grâu ori de păpuşoi, după prima ploicică, se şi iţiră primele cvartale de grâu şi parcele de porumb. Ba şi câte-o dumadă-acolo.
Succes pe linie! Putea fi patentat şi se muta agricultura la oraş!
Numai ideea fixă a domnitorului, cum că ne-ar trebui adică şi nişte drumuri, nu numai lanuri, face ca până astăzi să avem parte de trasee lungi, uneori asfaltate, da´ întotdeauna găurite, care nu sunt bune acu´ nici de drumuri, nici de lanuri!
Dacă Ştefan cel Mare s-ar ridica astăzi de la Putna şi s-ar deranja până la Galaţi, ar ordona poate să fie din nou arate drumurile.
Şi cine ştie câte kile de foraibăre ruginite, de vechi balamale îndoite, de indicatoare de circulaţie ciugulite de rugină, de răzători de noroi pentru tălpi încălţate, de vechi capace de staniol de la sticlele de lapte pentru care se stătea la rând ca la carne, de capace sparte de fontă şi câte şi mai câte fieroaice verzi şi uscate, numai bune însă de reciclat, ar ieşi la suprafaţă din arăturile ştefaniene gălăţene!
Adică în loc de praz, lobodă, scaieţi sau murături, la care se vor fi aşteptând edilii. Sau cine ştie câte PUG-uri vechi şi curajoase, cu lăţire de străzi şi translatări de case nu vor fi găsite sub vechi asfalturi?
(PUG e prescurtarea de la Plan de Urbanism General şi este ceva care vine-vine-vine, la fel ca şi „comunismul în zbor”. Aşteptat şi tot aşteptat de barzii şi bardele proletcultiste, mai ceva decât îi aşteptau moşii şi moşiile şi strănaşii noştri pe americanii. Care să ne semene soia şi să răsară sticle de Coca-Cola.)
În concluzie, mai ales că sunt pieton cronic, vă spun cinstit că nu mă deranjează dacă sunt arate toate străzile în acelaşi timp.
Da’ măcar să se sape mai adânc, că poate găsim acolo ceva de reciclat. Sau ieşim naibii pe partea ailaltă, în SUA, să asfaltăm pe urmă cu asfaltu’ lor!
