Printre profesioniştii din ziarele generaliste şi din publicaţiile economice, rareori găseşti în România femei în posturi de conducere. Este o realitate pe care n-o comentez, dar pe care mi-a fost dat s-o constat adesea, mai ales la conferinţe, cursuri de pregătire profesională, evenimente organizate, în Bucureşti, cu şi pentru presă.
La fel, mergând în ultimii câţiva ani la Premiile Europene pentru Design, la Viena, m-am convins, la o singură privire, că bărbaţii sunt cei care conduc destinele ziarelor europene de top.
Motivele sunt, cu siguranţă, multe şi, probabil, destule valabile. Ţin de tradiţie, de dificultatea unei meserii în care de regulă nu prea ai casă, masă, sărbători legale şi religioase. Uneori nici măcar noapte şi zi. Personal, cred în capacitatea femeilor de a face absolut orice îşi propun, fie şi numai pentru faptul că pot suplini prin disponibilitate mai mare la efort orice calităţi bărbăteşti care ţin de anduranţa fizică, evident superioară în cazul urmaşilor lui Adam.
În acelaşi timp însă, există lucruri pe care sunt conştientă că, oricât ne-am strădui, nu le putem face la fel de bine precum bărbaţii. Şi nu înţeleg de ce ar trebui să ne dorim asta, atâta vreme cât există, la fel de bine, capitole la care noi îi întrecem.
Până la urmă, fie că judecăm la nivelul familiei, fie că ne raportăm la nevoile societăţii, este necesar ca fiecare să-şi facă foarte bine treaba lui, pentru ca, în final, să ne completăm unii pe alţii. Concurenţa este, desigur, benefică, dar nu atunci când este dusă până la absurd.
Mă deranjează, cel puţin ca principiu, la capitolul tratament la locul de muncă, noţiunea de discriminare pozitivă. Consider că trebuie să beneficiem de tratament egal, indiferent de sex, că singura măsură a capacităţii noastre de muncă ar trebui să fie performanţa de care suntem în stare.
Şi aflu astăzi, cu stupoare, că, până în 2015, femeile ar trebui să constituie 30 la sută din conducerea de vârf a marilor companii din UE cotate la bursă, în condiţiile în care, acum, ele reprezintă 10 la sută din directori şi doar 3 la sută din directorii executivi ai companiilor respective.
Nu voi intra în detalii, nici nu vreau să mă gândesc în ce fel ar putea cineva să oblige o companie să-şi promoveze oamenii conform unui algoritm bazat pe sex. Mi se pare o aberaţie. Şi nu pentru că femeile nu ar merita să conducă, ci pentru că, în opinia mea, dacă sunt capabile, ele vor reuşi oricum. Nu e cazul să le scoată nimeni forţat în faţă.
Cine nu mă crede, să studieze viaţa şi realizările Angelei Merkel, pentru a patra oară în ultimii cinci ani cea mai puternică femeie din lume conform Top Forbes. Sau, de ce nu, pe cele ale mult mai controversatei Lady Gaga, cea mai tânără femeie din clasamentul respectiv, care ocupă locul 11. Europencele nu au, cred eu, nevoie de favoritisme.
În ceea ce ne priveşte pe noi, româncele, avem, într-adevăr, nevoie de modele. Unele mai puţin superficiale, mai puţin aservite politic, mai puţin siliconate, mai dispuse să muncească şi mai dornice să învingă. Ne trebuie şi nouă, zic, nemţoaica noastră. Şi respect atunci când reuşim prin forţe proprii. Atât.
