Pe când epidemia făcea ravagii în China şi nu ajunsese încă la rangul de pandemie, ne temeam de perspectiva că, dacă virusul ucigaş va ajunge vreodată şi în România, ne va mânca lupul. Chinezii ridicau un spital de mii de locuri în câteva zile şi, justificat, prima noastră frică era că, dacă boala va da iama printre noi, nu vom fi capabili să asigurăm nici la sfert capacitatea de asistenţă medicală necesară. Ei bine, ce se întâmplă la noi, în al doilea val, depăşeşte mult prognosticurile cele mai sumbre.
Ne îndreptăm cu paşi repezi spre o normalitate nedorită de nimeni. Să fii declarat pozitiv la o testare pentru COVID-19 devine o probabilitate cu grad mare de certitudine, situaţie care atrage după sine un tăvălug de alte urmări. Izolare, carantină, tratament, dacă ai ghinion internare şi responsabilitate, cel puţin morală, faţă de cei pe care poate i-ai infectat, fără să ştii, fără să vrei. Pentru că în România copleşită de enormitatea cifrelor care cresc de la o zi la alta, cu nişte direcţii sanitare care nu mai apucă să aplice şi să respecte procedurile şi care creează situaţii care pot fi încadrate în cel mai indulgent caz în categoria absurdului, orice e posibil. Vii în contact direct cu un bolnav confirmat şi foarte simptomatic, care se luptă să respire pe un pat de spital, iar spitalul nu te testează, deşi te duci şi declari cu nume şi prenume că eşti contact direct. Sistemul te lasă să te descoperi singur, timp în care poate îi mai infectezi şi pe alţii, te duci la muncă şi, dacă o fi să-ţi fie rău, îţi câştigi dreptul să fii testat. Într-un moment care pentru unii poate fi tardiv, afli că ești infectat şi începi lupta. Dacă ai o formă uşoară, scapi cu tratament acasă, cu telefonul la ureche. Medicul de familie îți spune ce să iei, iar, dacă ai noroc, poate te sună şi DSP-ul să îţi facă anchetă epidemiologică. Asta dacă nu ţi-o faci singur şi nu îţi avertizezi contacţii că ești "pozitiv", pentru că autorităţile statului nu mai apucă să o facă. Paradoxal, alţii, care suferă de alte boli, nu au acces la tratamente pentru că se împiedică de o testare obligatorie şi pozitivă. Cât de reală însă? Pentru că ei trebuie să se supună procedurilor. Pacientul H., un gălăţean nefericit care nu are acces la servicii medicale din cauza unor teste dubioase la Urgenţe, este exemplul elocvent. Şi câţi dintre "infectaţii" zilnici or fi ca el? Între timp, România îşi bifează în statistici mii de infectaţi. Explozii şi recorduri, în baza cărora se pun restricţii, se închid şcoli, pieţe, mici afaceri. Rămân oameni pe drumuri şi fără pâine pe masă. Frica păzeşte bostănăria? Da, numai că şi cel mai rezistent bostan crapă, dacă nu este exploatat cu cap.
