Ca și în Macondo-ul lui Marquez, la Galați nu plouă în fiece zi, însă zilnic pare să fie aceeași zi blestemată de luni. Fără chef. Ca și în Macondo, unde într-o zi răsărea un circ venit de departe, aducând, incredibil, primul bloc de gheață văzut de săteni, altădată vreun acrobat, și la noi, din 1990 încoace, ba ”noi o să avem” pod peste Dunăre, ba tunel pe sub fluviu, proiectat de un vizionar care azi nu mai e printre noi, ba aeroport, ba un (mereu) viitor spital regional, curse navale cu nave (și acoperite). Încep să apară, parcă fără să le băgăm în seamă, și clădiri precum noua primărie sau viitorul muzeu de artă, dar pierdem din vedere clădirile de aur. În Occident, înlocuirea cu un bloc nou a unui palat sau a unei vile de pe o stradă istorică trage în jos și prețurile celorlalte case istorice. La noi, de curând, o clădire de pe strada Bălcescu, fostă Berthelot, era să fie pierdută - și mă plec în fața poziției colegei mele de ziar care a intervenit la timp în favoarea ei. Un profesor, publicist și editor respectat, om de cultură (!) îmi spunea, mulțumit: citise în articol că proprietarul se oferea să construiască în loc un bloc. Un proces, ca și la Domnească 24, mai amână ”decesul”, dar poate aduce ruină, ca la Casa Mantu de pildă! Nu sunt absurd, costurile unei reabilitări sunt enorme, dar e la îndemână soluția ”fațadismului”, prin care întărești fațada și ridici o structură nouă în spate, așa cum, timid, s-a întâmplat pe strada Cuza, sau s-a reușit cu fostul Teatru național, cel bombardat, cu fațada chiar reconstruită pe perete de sticlă, ca la americani, unde au fost salvate astfel măcar fațadele unor biserici. Nicio direcție de cultură nu se poate simți bine dacă apar noi case ciuruite pe listele clădirilor de patrimoniu. Ne putem imagina ce presiuni uriașe vin din partea celor care în locul unui fost palat cu acoperiș spart vor să ridice ceva ”normal”, cum ar zice un inginer precum primarul Nicolae, Dumnezeu să-l ierte, care jinduia să demoleze vechile clădiri de pe Domnească ale Liceului de Artă. Îi înțelegem pe proprietari, care nu sunt ajutați, nici măcar ca să treacă de birocrație (caz izolat, precum cel al Casei Serfioti, a reușit datorită unei frumoase nebunii și luptei cu morile de vânt a unui gălățean care a îndrăznit să cumpere o ruină la propriu, cu zăpadă în pod, și să o transforme în bijuterie arhitectonică). Ce lipsește unui ”oraș de luni” este respectul cuvenit! Un manager de instituție culturală, organizator al unei evocări pioase, mi se plângea la sfârșit de ”nesimțirea” de a lăsa candele: ”Am ajuns și gunoierul lor! Să le ia! Să ardă acasă!” Degeaba faci cultură, dacă nu ai şi suflet!
Cultură ca-n Macondo, fără suflet! Scris de Victor Cilincă
