Cred că nu există emoţie umană mai distructivă decât orgoliul. De fapt, nici nu ştiu dacă să o numesc emoţie, deşi, e clar, atunci când ne lăsăm conduşi de orgoliu nu raţionăm eficient, aşa că se înscrie în lista emoţiilor negative.
Cred că nu e om care să nu fi trăit, măcar o dată în viaţă, un moment în care orgoliul l-a împiedicat să ia hotărârea corectă într-un moment de cumpănă.
Copii şi adolescenţi, suntem, adesea, prea orgolioşi să ne cerem iertare când le greşim părinţilor noştri, prea mândri să recunoaştem o eroare în faţa dascălilor noştri, orgoliul ridicat la rang de artă ne împiedică să avem o relaţie firească până şi cu prietenii.
În copilărie, accesele de orgoliu sunt însă fireşti, permise, până la un punct. Atunci ne formăm, experimentăm, testăm limitele celor din jur, vedem, pe pielea noastră, ce se poate şi ce nu se poate, până unde ni se permite să mergem.
Tocmai pentru ca, deveniţi adulţi, să respectăm instinctiv aceste limite şi să putem coexista, să funcţionăm în societate, să progresăm împreună cu semenii noştri.
Dar nu ştiu cum se întâmplă că, din păcate, orgoliul rămâne cu cei mai mulţi dintre noi, ba, ca orice defect, se mai şi accentuează cu vârsta. Iar dacă, adulţi orgolioşi fiind, ne mai apucăm şi de politică, rezultatul e clar: luăm decizii bazate, uneori, nu atât pe binele general al comunităţii, cât pe binele nostru. Sau, şi mai rău, pe răul adversarului politic.
Nici nu mai contează că, lăsând un pic orgoliile la o parte, putem favoriza un progres real al comunităţii pe care o reprezentăm. Singurul lucru care contează e ca nu carecumva să rămânem noi cu „onoarea nereperată”.
Exemplele abundă, începând de la preşedintele Băsescu, cel care a pierdut numai în ultimul mandat vreo 14 consilieri personali, din motive oficiale diverse, dar, în realitate, din cauza simplului fapt că îndrăzneau oamenii să aibă altă părere decât el.
Cel mai recent caz este cel al lui Peter Eckstein Kovacs, cu care preşedintele nu s-a înţeles la capitolul exploatării aurului de la Roşia Montană. Revenind pe plaiul sud-estic, ştie toată lumea cum, din cauza orgoliilor nemăsurate ale tuturor liderilor politici din Galaţi şi Brăila, nu s-a reuşit încă o cooperare viabilă între cele două municipii care alcătuiesc a doua aglomerare urbană a României, după Bucureşti. Şi exemplele pot continua.
Trebuie să trecem cu toţii peste râci mai vechi, peste impresia poate mult prea bună pe care uneori (sau poate totdeauna) o avem despre noi prin comparaţie cu cea despre oamenii din jurul nostru, pentru a reuşi să trecem hăul împreună.
Fiindcă Galaţiul este acum pe marginea unui hău şi depinde de noi să îl împiedicăm să cadă şi, apoi, să îl facem să înflorească. De noi, toţi gălăţenii, şi mai ales de ei, toţi politicienii. Nu mai e loc de orgolii, doamnelor şi domnilor aleşi, potenţiali viitori aleşi şi directori numiţi politic în funcţii chipurile apolitice. Şi suntem cu ochii pe voi!
