După doi ani de pandemie și aproape trei luni de război, o nouă criză importantă, de data aceasta de natură economică, se anunță la orizont. Cu un aparat de funcționari publici marcat de corupție și de incompetență și cu un război de durată la graniță, România pare acum total nepregătită să facă față unei recesiuni de amploare.
Institutul Național de Statistică a anunțat miercuri că inflația se apropie de 14 la sută, pe luna aprilie. Acesta poate fi primul semn clar al crizei economice prezise deja cu câteva luni în urmă. Tot de câteva luni, românii trăiesc deja o criză a prețurilor. Gazele s-au scumpit cu 85 la sută, doar în aprilie, prețul carburanților bate record după record, în vreme ce și restul prețurilor urmează același trend crescător. Puterea de cumpărare, și așa printre cele mai scăzute din UE, s-a diminuat acum și mai mult, aducându-i pe mulți în pragul sărăciei.
În tot acest tablou sumbru, care devine tot mai întunecat, de la o zi la alta, autoritățile din România nu par să aibă nici măcar un control parțial asupra situației. Problema inflației este acum una globală. Ce ne deosebește pe noi de țările dezvoltate este însă tocmai faptul că statul român este un administrator extrem de prost al finanțelor țării.
Corupția moștenită din comunism și adaptată tranziției din ultimii 30 de ani și slaba pregătire a funcționarilor publici, marea lor majoritate angajați pe sistemul pile-cunoștințe-relații, nu vor face altceva decât să agraveze și mai mult, pentru omul de rând, consecințele unei crize economice care și așa se anunță destul de severă.
Cea mai mare dramă a României, care tinde să iasă la iveală mai ales în momente de criză, constă însă în faptul că țara noastră și-a pierdut iremediabil adevăratele elite. Printre milioanele de români plecați și stabiliți în ultimele trei decenii peste granițe se numără și creierele de care țara noastră ar fi avut atâta nevoie pentru a ajunge la liman și pentru a trece cu consecințe sociale și economice minime peste momentele grele. În lipsa celor cu adevărat capabili, care au ales să trăiască și să inoveze în societăți în care se simt apreciați, România este condamnată să trăiască în continuare, pe termen cel puțin mediu, ca într-o piesă de Caragiale, golită însă de umor și de ironie.
