De unde vorba că „peştele de la cap se strică”, premierul Emil Boc a ieşit în faţa naţiunii şi a dat verdictul: „din 57 de secretari de stat să rămână 32” plus bonus vreo 30 de subprefecţi puşi pe liber.
Adică, vrea să spună primul-ministru: „restructurarea de la Guvern începe”. Şi uite aşa, guvernanţi şi guvernaţi am ajuns să ne sacrificăm împreună…
Să mai spună bugetarul căruia i s-a tăiat 25 la sută din salariu sau cel ce-şi pierde pâinea din cine ştie ce instituţie de stat că e singurul care suferă. Dar, oare, chiar aşa o fi?
Că, mai pe faţă, mai pe şest, a ieşit la iveală că pe secretarii de stat rămaşi „şomeri” nu o să-i găsim la Forţele de Muncă sau umblând cu CV-ul în mână pe la firmele din mediul privat ci, de buni ce sunt, şi-au şi găsit posturi de directori, unii taman în ministerele din care au fost „concediaţi”.
Şi se pare că aşa stau lucrurile şi în cazul multor dintre subprefecţii „disponibilizaţi”, aceştia urmând a fi „recalificaţi profesional”… Că, de, la urma-urmei, restructurat, restructurat, dar ca să ajungă prin funcţii ministeriale sau reprezentant al Guvernului în teritoriu, trebuia să aibă omul „proptele” bune.
Şi dacă cineva, acolo sus, îl iubeşte, nici pe timp de criză viaţa nu e chiar atât de grea. La urma-urmei, nu-i nimic nou. Formula restructurării la vârf am mai văzut-o. Vă mai amintiţi de „reducerile de posturi” de anul trecut?
Când se întreceau care mai de care să raporteze că au redus zeci de posturi care, în fapt, nu erau ocupate de nimeni? Sau vă mai amintiţi de reducerea numărului de agenţii guvernamentale devenite, în fapt, din două, una sau transformate în „direcţii”, „servicii” şi alte aceleaşi Mării cu alte pălării?
Sau de inspectorii guvernamentali? Cam aşa e şi cu reducerile astea la vârf. Caţavencii de tot felul ţin cu sfinţenie la principiul „să se schimbe, primesc, dar să nu se modifice nimic”. Cel puţin în ce-i priveşte. În rest, după ei potopul.
Azi avem un TVA, mâine poate că o să avem altul, unul zice „hăis” la cota unică de impozitare, altul zice „cea”, mai sare unul din vârful dealului şi spune că musai trebuie impozitate toate pensiile sau să asiguri casele din chirpici şi aerul dintre pereţii comuni ai apartamentelor proprietate personală.
Şi uite aşa, în timp ce unii par a se fi născut pe funcţii, măcar de directori, de când au primit botezul politic, alţii sunt chemaţi „să se sacrifice” pentru binele ţării.
Măcar dacă sacrificiul ar fi fost cu folos. Din păcate, blestemul minciunii, lăcomiei şi al „aleşilor” hrăpăreţi nu pare a ne fi părăsit. Se tot vorbeşte de criză. De fapt, n-am ieşit niciodată din ea. Şi nici nu o să ieşim prea curând atât timp cât acceptăm să ni se arunce praf în ochi.
