Cu tot efortul mediatic din ultimele zile, depus de anumite segmente de presă, cu toată mobilizarea sindicală, dar şi cea de partid, rezultatul votului de astăzi, din Parlament, era cumva previzibil.
Şi asta nu pentru că acum românii ar fi mai puţin supăraţi decât la moţiunea de cenzură din vară – din contră, atunci erau nervoşi doar gândindu-se la ce urma să li se întâmple, în timp ce acum nemulţumirile exprimate vehement sunt pentru ceea ce simţim pe propria piele! – şi nici pentru că, de atunci până acum, voturile celor din opoziţie s-ar fi împuţinat (din contră!).
În condiţiile în care Opoziţia nu poate pica în derizoriul unui comentariu post-electoral gen „ne-au furat la vot”, ce rămâne de spus? De ce, din nou, nu a reuşit o acţiune care, la prima vedere, pare finalitatea logică a tristei perioade pe care o traversăm cu toţii?
Ce nu a mers bine?, care a fost mesajul care nu a convins, care a fost incompatibilitatea dintre PSD şi PNL de această dată, cine la vila cui s-a dus în noaptea de dinaintea moţiunii, că Vântu deja are altă treabă, iar marţi seară nu am auzit nici un democrat-liberal să facă vreo dezvăluire-bombă gen flacăra violet…
Să fie vorba despre faptul că, în realitate, partidele din opoziţie au mers, din nou, pe ideea „mă duc să caut să muncesc/Dă Doamne să nu găsesc”?
Că, într-adevăr, aşa cum spuneau democrat-liberalii – şi chiar o recunoşteau, pe la colţuri, cei din opoziţie – totul a fost (pentru a câta oară?) un simplu joc de imagine, care nu a avut ca scop venirea PSD şi PNL la guvernare, ci doar zugrăvirea celor două partide în culori revoluţionare…
Şi, până la urmă, de ce două partide, precum PSD şi PNL, şi-ar fi dorit cu adevărat asumarea responsabilităţii unei crize pe care, în fond, nu ele au generat-o, sau, dacă au generat-o, măcar nu au potenţat-o?… Atunci, care este explicaţia eşecului?
A fost o lipsă de organizare? Miile de protestatari din Bucureşti, de ieri, nu prea confirmă ideea unei lipse de organizare, cel puţin nu la nivel sindical… Este drept, au fost violenţe şi pe stradă şi la balcoanele Parlamentului, însă la o manifestaţie de aşa o amploare, ceea ce s-a întâmplat ieri a fost, cumva, inevitabil şi, ca să fim sinceri până la capăt, „am scăpat uşor”.
Atunci, ce se întâmplă? Oamenii sunt nemulţumiţi, iar în Parlament au fost făcute înţelegeri politice.
Ce a lipsit? Probabil curajul. Şi al celor care au protestat, tremurând în stradă. Şi al celor care au continuat să lucreze, în loc să se alăture colegilor, la greve. Şi al politicienilor PDL care, chiar dacă poate nu toţi au fost de acord cu decizia partidului, au stat cuminţi în bănci şi nu au votat nici pentru, nici împotriva moţiunii.
Dar a lipsit şi curajul celor două partide, PSD şi PNL, de a pune pe picioare o ţară căzută deja la pământ. Nu prin pamflete, ci prin propuneri credibile. Curajul, asta ne-a lipsit, tuturor. Aşa că eşecul de ieri ar trebui asumat de noi toţi, fie că am fost sau nu susţinători ai moţiunii de cenzură.
Căci cei care am vrut să pice Guvernul, nu am avut curajul de a spune asta pe faţă, răspicat, dar nici ceilalţi, care am dorit cu ardoare ca Boc să conducă în continuare ţara, nu am avut curajul să arătăm asta făţiş. De aceea, în urma moţiunii de cenzură, de data asta rămâne o jenă naţională. Cu care e cam greu de imaginat că vom reuşi să trecem iarna.
