N-aș vrea ca cele ce urmez a le expune să fie interpretate în vreun sens anarhistic de denigrare și subminare. Fără disciplină și conștiință nu există nici pace, nici liniște, nici prosperitate. Și nici siguranță, pentru că acesta este cuvântul în jurul căruia ne vom învârti.
Mult proclamata siguranță publică, o sintagmă care a ajuns să fie ștearsă de pe mașinile poliției după ce a căzut tot mai mult în desuetudine, este o chestiune complexă, care ține de apanajul unui întreg sistem, complex. Mecanismul apărării celor mai fundamentale drepturi și libertăți cetățenești este, de fapt, un lanț, care începe cu cel ce ”plimbă bastonul” pe stradă până la magistratul care dă cu ciocănelul pentru a-și consfinți, simbolic, decizia. Sau prin care se pretinde că face dreptate, în primul rând, față de valoarea lezată și de omul sau comunitatea afectată, și în al doilea rând, tocmai față de mecanismul din care face parte. De felul în care fiecare piesă a mecanismului își face datoria depinde, într-un final, siguranța noastră, afectată însă de legi interpretabile, excepții, precedente, ochi frumoși sau botine lustruite. Pentru că ocaua e omniprezentă în împărțirea așa-zisei dreptăți și ajungem să credem că măsura mare funcționează numai când e cazul ca cineva să fie favorizat.
Anul trecut, două femei din Galați au fost jefuite la drumul mare de o bandă de golani. N-au avut norocul, poate, să aibă vreun polițist prin apropiere că, deh, suntem suferinzi rău la acest capitol și asta poate îi încurajează frecvent pe hoți să își facă de cap. Deficiența, valabilă și atunci, ca și acum, a fost cumva compensată de munca altora, care i-au prins și trimis la judecată. O justiție care i-a crezut destul de periculoși cât să îi închidă i-a lăsat apoi ”la vatră”, în așteptarea unei sentințe care... o veni cândva. Tâlharul s-a plictisit de arest la domiciliu și a evadat puțin, de vreo trei ori în aceeași zi, cu intenții numai de el știute. Prins iar de poliție, dus iar la judecător, e lăsat într-o semi-libertate, adică tot acasă, pentru că nu prezintă pericol. Așa cum nu demult era absolvit de stigmatul de pericol un interlop ce adăpostea arme pregătite pentru execuții, în cel mai pur stil mafiot.
Fiecare dintre noi știe sau a auzit măcar de cel puțin un caz revoltător în care pericolul nu a fost considerat pericol, iar clemența a ajuns că coste vieți, destine. Poate că ar trebui ca ultimul bastion al mecanismului dreptății, elita, cum îi place să i se spună, să se dezlege la ochi și să coboare printre muritorii nevoiți să meargă și pe jos, și prin cartiere mărginașe, și pe întuneric sau să conviețuiască în proximitatea elementelor lipsite de pericol social. Adică, în lumea reală.
