Bolnavi de mitocănie

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Merg zilnic, pe jos sau cu mijloacele de transport în comun, prin oraşul meu. Al nostru. Un loc pe care, cu toate bubele lui în cap, îl iubesc. Îi ştiu toate crăpăturile din trotuare, toate gropile de pe străzi, toate locurile de promenadă, toate problemele.

Credeam că îi ştiu şi pe oameni. Unii mai civilizaţi, alţii mai puţin, unii mai gălăgioşi, alţii mai discreţi, oameni ca toţi românii, nici prea prea, nici foarte foarte. Dar oameni.

Ei bine, de la o vreme, senzaţia pe care o am mergând pe stradă este că am înnebunit. Ori eu, ori ei. Ori noi, cu toţii.

Maxitaxi. Maşini noi, din 2009 şi 2010. Nu mai miros ca un ambalaj cu ouă stricate, nu îţi mai zdruncină, la fiece groapă, toate vertebrele. Pentru proprietari, leasingul la noile maşini a fost un efort considerabil, îi aud pe şoferi comentând cum se chinuie să scoată, din traseele modificate, bani de rate. Unii reuşesc, alţii, din ce aud, nu.

Să ne înţelegem, nu le plâng pe umăr. Transportul de persoane e o afacere, până la urmă. Dincolo de asta însă, îi înţeleg pe oamenii de la volan că le stă inima când coboară câte un client şi trânteşte uşa de aproape iese de pe şină! O uşă nouă, la o maşină nouă, o uşă care merge ca unsă. Nu trebuie trântită, se închide oricum.

Aşa că, de ce să o trânteşti? Numai ca să arăţi că ţi-ai lucrat muşchii la sală? Numai fiindcă ai plătit?

Prin oraş s-a trasat o pistă pentru bicicişti. Mai are câte un hidrant în mijloc, ici colo câte o groapă, prin unele zone nu a fost înlăturată bordura, dar există şi, cu un pic de grijă, poate fi folosită. Cu toate acestea, se plimbă pe ea mămicile cu copiii în cărucior şi vârstnicii în baston, fiindcă, e drept, e mai uşor să cobori şi să urci la intersecţia trotuarelor cu strada.

Dar, oameni buni, e o pistă pentru biciclete! Am văzut biciclişti claxonând disperaţi, de la distanţă mare, iar tăticul, care se fâţâia cu mâinile în buzunare pe lângă soţie, îi trimitea scurt la origini în loc să ia el căruţul şi să-l salte peste borduri în restul trotuarului, acolo unde ar fi trebuit să se plimbe!

Şi, mai grav, făcea asta şi dacă biciclistul era un copil de până în 10 ani. Frate, păi şi pruncul tău o să vrea bicicletă peste câţiva ani şi ai să vrei atunci să ai pe unde să-l laşi cu ea, fără teamă că vreun nesimţit îi arată pumnul şi-l înjură, să se sperie şi să cadă cu capul de asfalt! 

Galaţiul are multe probleme: este un şantier aproape nesfârşit, e plin de praf, cu străzi înguste şi nesistematizate, fără parcări suficiente, fără parcuri destule, cu construcţii începute şi neterminate în care se adună, beau şi se droghează boschetarii, cu locuri de depozitat gunoiul care se transformă în focare de infecţie.

În mare parte, e vina municipalităţii (pe ai cărei lideri, atrag atenţia, tot noi i-am ales), e vina lipsei de fonduri şi a proastei utilizări a celor care există.

Dar, pentru că nu suntem în stare să respectăm nici cele mai elementare reguli de bună cuviinţă, noi suntem de vină. Noi putem pune hârtiile la coş. Noi putem respecta o blestemată de pistă de biciclete pentru care ne-am luptat ani întregi. Noi putem trece pe zebră şi nu prin spaţiul verde de pe Brăilei.

Noi putem să nu claxonăm aiurea în trafic atunci când, în faţa noastră, un şofer începător încearcă să ocolească una dintre multele gropi. Noi putem să nu ne urcăm în autobuz fără bilet şi să-l cerem la maxitaxi.

Putem să spunem, aşa cum m-au învăţat pe mine părinţii acasă, „te rog” şi „mulţumesc”. Putem, dar vrem?

Vrem să trăim civilizat sau am înnebunit cu toţii? De căldură, de răutate, de indiferenţă, de mitocănie în formă agravată. Ăştia să fie gălăţenii mei, oameni veseli, primitori, poate un pic dezordonaţi şi gălăgioşi, dar oameni? Dacă e aşa, e trist. Şi noi, irecuperabili.

Citit 1126 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Mai multe din această categorie:

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.