Sarabanda arestărilor spectaculoase, dar şi a eliberărilor imediate pare a nu se opri foarte curând. Cel mai recent episod, acela intitulat Sorin Ovidiu Vîntu, relevă o imagine dezarmantă, jalnică, a justiţiei româneşti.
Nişte procurori care ori nu ştiu, ori nu îşi doresc să lămurească instanţele de judecată că nu sunt doar nişte elevi aroganţi, care habar nu au de lecţie; nişte judecători care îşi pierd nopţile judecând cererile unor vedete politice şi hotărând ca într-un joc de ruletă cine reprezintă sau nu un pericol public în următoarele 29 de zile.
Nu în ultimul rând, sunt din ce în ce mai vizibili diriguitori care coc în taină cine şi când să fie săltat pe nesimţite din aşternuturi, băgat în dubă şi dus la Parchet.
Nu mă refer la vinovăţia lui Vântu, a lui Solomon ori Diaconescu, a lui Patriciu sau cine ştie ce alt burtos născocit de puturoasa şi perfida tranziţie românească.
Mă refer la faptul că justiţia pare a fi utilizată în ultima vreme doar pentru crearea unor spectacole televizate, iar în susţinerea lucrului ăsta spun că am învăţat deja şi câte brocuri de sudură are poarta de fier de la Cercetări Penale, zonă devenită un fel de loc de pelerinaj pentru moguli (care ajung înăuntru) dar şi pentru jurnaliştii plătiţi… frenetic de prost care ţin microfonul la vizetă în aşteptarea unei declaraţii izbăvitoare.
Nu am prea mare habar de încurcatele căi ale justiţiei, dar îmi pot da seama, chiar şi aşa, din afară, că justiţia este o chestiune precisă. Asta înseamnă că dreptatea nu are mai multe feţe, ci una singură, iar în urma unui proces, a unei şedinţe de judecată, există un singur adevăr, o singură vinovăţie sau lipsă de vină.
Să luăm exemplul Sorin Ovidiu Vîntu. Dacă pe 10 septembrie acesta era considerat un real pericol public pentru că favorizase nuş’ ce infractor cu mâna căruia scotocise prin buzunarele fraierilor deponenţi la FNI, şase zile mai târziu ia pericolul public de unde nu-i.
Mai mult decât atât, dincolo de aceste arestări televizate care nasc polemici, care mână specialişti de tot felul să îşi dea cu părerea, nu se mai întâmplă nimic.
În cazul acesta suntem îndreptăţiţi să ne gândim că justiţia nu este nimic altceva decât o armă de schilodit figuri publice, de cucerit capital de imagine sau care poate fi utilizată în răfuieli pe care noi, oameni simpli, nu le vom putea pricepe niciodată.
Poate că lucrurile nu sunt privite în profunzime şi poate că judecăm un întreg sistem referindu-ne la doar câteva cazuri. Când vorbim însă despre cazuri mediatizate, despre decizii urmărite la fiecare pas de către opinia publică, suntem îndreptăţiţi să bănuim că aveam de a face cu o justiţie de ziua a şasea, asta însemnând că vinovăţia de luni nu-i tot una cu cea de sâmbătă.
