Ştiu, am mai scris-o, dar nu mai pot răbda. În loc să se schimbe ceva în bine, situaţia devine din lună în lună mai critică. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată în Galaţi mai multe gunoaie decât acum.
Pe lângă faptul că toate străzile sunt găurite de lucrările ISPA, iar praful zburătăcit de vânt ne umple de respect imediat ce ieşim din case, gunoaiele sunt peste tot. Cu excepţia străzii Brăilei, măturată şi bibilită zilnic, să dea bine la imaginea societăţilor de salubrizare, restul oraşului este sufocat de mizerie.
Directorii societăţilor plătite să cureţe oraşul ridică din umeri: au făcut tot ce au putut, dar oamenii sunt necivilizaţi, oamenii au solicitat desfiinţarea pubelelor şi apoi aruncă, din maşină, gunoiul lângă coşurile stradale – chestiune pe care am văzut-o cu ochii mei, pe strada Oltului din Micro 17, apropo, doamna cu Audi A6, nu-i suficient să ai maşină şi kile de aur pe tine, nesimţită rămâi, se vede, cu ştaif cu tot !
Ei bine, eu una m-am cam săturat de refrenul acesta cu „am făcut tot ce am putut, dar mai bine nu se poate”. Păi, domnilor de la Ecosal şi RER, dacă nu puteţi face curăţenie, lăsaţi, domnule, locul altora, că poate ar vrea şi ei să mănânce o pâine!
Pe mine nu mă interesează că dumneavoastră aţi desfiinţat pubela de lângă blocul X fiindcă acolo locuieşte domnul Y, om de afaceri prosper, consilier local sau judeţean, a cărui consoartă nu suportă mirosul!
Eu vreau să nu mai plec dimineaţa la serviciu printre gunoaie, fiindcă măturătorii se trezesc mai târziu decât mine! Eu vreau să nu mai meargă copiii din blocul meu la şcoală prin mormane de coji de seminţe, sute de peturi şi cutii de bere goale, ambalaje de chipsuri şi scuipat de mitocan!
Şi, sincer, judecând după numărul de telefoane primite de la cititori, după scrisori şi disperarea cu care suntem chemaţi în diferite locuri din oraş să vedem ce mizerie este, nu numai eu vreau toate astea, ci foarte mulţi dintre gălăţeni. Şi eu, şi ei, plătim taxa de habitat.
Şi numai habitat civilizat, european, de secolul 21, nu este haznaua în care trăim. De fapt, supravieţuim, fiindcă asta nu se mai numeşte viaţă. Şi, e drept, sunt şi unii care se complac în propria lor mizerie. Mizerie care îi roade pe dinăuntru şi care se manifestă şi în afară, în nesimţirea crasă cu care aruncă tot pe unde nimeresc, cu care scuipă gros pe trotuare, cu care ies din cârciumă şi transformă primul copac sau stâlp întâlnit în WC public!
Şi totuşi, vreau să cred că aceştia nu sunt majoritatea. Iar până una alta, plătim ca să trăim într-un oraş curat sau măcar într-unul unde se fac eforturi să fie curat. Şi se mai şi vede câte ceva.
În weekend, femeia de serviciu de la blocul meu nu lucrează, fiindcă n-o plătim pentru asta. Şi ştiu că, până luni, se face mizerie. Dar la fel de bine, luni, la prima oră, ştiu că o voi găsi spălând scările cu clor.
Aş vrea să am aceeaşi certitudine şi faţă de măturători şi de maşinile care ridică gunoiul. Şi să nu mă mai întâlnesc cu ei, la 9,30, în faţă la A-uri, în Ţiglina.
