De ce un guvern pentru nepriceperea căruia nu e necesară vreo demonstraţie şade atât de bine înfipt în colina puterii de atâta amar de vreme? E vreo ciudăţenie a postdecembrismului, vreo legătură cu mafia chineză, vreun blestem aruncat de adevărata cireşica pedelista sau toate la un loc?
Are vreo legătură marea statornicie a lui Boc cu opoziţia bleagă ori cu slabul interes al românilor pentru politică şi miraculoasele efecte pe care le produce în România? Poate că toate acestea pot fi considerate explicaţii.
Eu cred însă că nimeni nu a încercat cu adevărat să se atingă de vreun fir de păr al puterii în ultimii ani, iar echipa condusă de Băsescu nu a avut nici un adversar adevărat şi nici vreun contestatar credibil.
Dacă PSD s-a rupt în paişpe după ce a fost ales ca mare lider micul Titulescu, iar liberalii nu au făcut nimic altceva decât să scâncească fără oprire că poate ei ar guverna mai bine decât foştii tovarăşi de coaliţie, nici opinia publică nu a reacţionat în vreun fel, în afară de scânceala televizată, răsplătită cu bani de către moguli mânjiţi, pardon controversaţi.
În tot acest timp, sindicatele din România au ameninţat cu protestele şi s-au sucit numaidecât, decredibilizându-se definitiv astfel. Acest lucru mă poate face să cred că Echipa lui Băsescu şi Boc nu va pleca primind în îndărătul roz şi rotofei şuturi din partea celor care susţin că reprezintă interesele mulţimii, iar în România nu va avea loc prea curând vreun fel de revoltă.
Asta pentru că nu există lideri credibili, iar marii sindicalişti nu reprezintă vreo forţă nici atunci când intră la negocieri, nici când ies să-şi justifice eşecul în faţa câtorva zeci de naivi.
Sindicalismul nici măcar nu există de-adevăratelea, după ce o mână de oportunişti au ajuns în fruntea confederaţiilor sindicale şi au schimbat total sensul acestui cuvânt. Cum pot justifica cele spuse?
Păi ce mare victorie a repurtat vreo grupare sindicală în ultimii 20 de ani, în afară de paraşutarea lui Miron Mitrea din capul coloanei de camioane în linia întâi a politicii româneşti?
Nici unul dintre liderii sindicali, fie că se numeşte Hossu şi e posac, fie că poartă numele Marius Nistor şi este încrâncenat, fie că vorbim despre Vasile Marica care ştie mai multe despre audiovizual decât despre legea sindicatelor, nu poate să mute munţii din loc sau să lămurească o sută de mii de oameni să iasă în stradă şi să îşi ceară drepturile lor.
Asta pentru că nu au reuşit să câştige suficientă credibilitate, dar şi pentru că habar nu au, în realitate, care sunt nevoile celor pe care se laudă că îi reprezintă.
În plus, şi-au făcut din poziţia de lideri sindicali un fel de meserie (nu mă refer doar cele trei nume care mi-au trecut prin minte, ci la aproape toţi) pe care o execută prost şi pe care singuri, cu mâna lor, şi-o plătesc bine.
