„Unde dă mama, crește!”; „Bătaia e ruptă din rai”; „Pe copil să-l pupi doar în somn, ca să nu și-o ia în cap!”... le știți? Alături de supremul „Eu te-am făcut, eu te omor!” fac parte din „vorbele de duh” ale copilăriei tradiționale românești. Cel puțin pentru cei care au copilărit în perioada anilor ’70 - ’80 - ’90 sună destul de familiar, nu-i așa? Și oarecum firesc, dacă ne gândim la concepțiile bine înrădăcinate în unele familii. În care femeia trebuie lovită chiar dacă aparent nu există niciun motiv, pentru că „știe ea mai bine de ce și-o ia”. Și unde orice violență domestică e scuzabilă agresorului și imputabilă victimei: „Sigur a făcut ea ceva de l-a enervat”. Chiar și atunci când violența se lasă cu sânge ori moarte.
De când povestea Alexandrei, fetița ucisă în bătaie de mama cu retard mintal moderat, a izbucnit în presă, toate aceste „vorbe de duh” mă asaltează. Ca să fim bine înțeleși, nu pledez pentru răzgâierea periculoasă a copiilor, lăsându-i liberi să facă orice, oriunde, oricând. Însă responsabilitatea părintească față de copil, educația n-au de-a face cu violența de niciun fel. Și asta ar trebui să facă parte din educația noastră în sine, ca popor.
Îmi amintesc istorioara povestită de o fostă învățătoare, aprigă și severă cu elevii, dar mai ales cu propriii copii. Adevărată maestră în „educația cu papucul” acasă! Papuc țintit perfect de la distanță ori folosit ca „armă” de coerciție fizică. Invitată de fiica ei, în Germania, unde era stabilită, pentru a avea grijă o vreme de prima nepoțică, fostei învățătoare i s-a pus foarte clar în vedere: nu cumva să o plesnească, „ciufulească” ori „zgâlțâie” pe copilă. Nici acasă, nici în public! „Tu ajungi la pușcărie, iar eu nu-mi mai văd copilul niciodată”, i-a spus fiica, verde-n ochi, amintindu-și bine „educația” fizică din copilărie. Fosta învățătoare a făcut ochii mari!
Pentru că nu doar în Germania, în toate țările cu adevărat civilizate, copiii sunt educați din fragedă pruncie că nimeni, pentru nimic în lume, nu are voie să „pună mâna” pe ei. Că inclusiv pentru a fi luați de mână de părinții prietenilor lor trebuie să li se ceară acordul! Iar violența domestică se lasă cu cătușe și gratii!
Aici, în România, autoritățile responsabile cu protecția copiilor au un singur scop în viață: să se acopere cu documente. Să mimeze fals implicarea și să arate cu degetul spre o lege în care doar teoretic interesul copilului primează. Practic, nu! Procese-verbale goale de conținut, limbaj de rumeguș, proceduri lemnoase și tardive. Totul e bine și frumos, violența e doar „caz izolat”, iar moartea unui copil se acoperă cu hârtii.
Da, ucigașa are retard mintal. Dar autoritățile ce fel de retard au? Emoțional? Legal? Procedural? Uman?
