Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, totul e pe bază de coadă. NU contează că ai de luat sau de dat, de plătit ori de încasat, că e un drept sau e favoare, că ţi se cuvine sau nu, trebuie să stai la coadă. S-o fi născut românul poet, dar e clar, destinul ne-a lăsat pe toţi la coadă, una mai mică sau mai mare, după cum ne-a surâs norocul.
Mărturisesc cu mâna pe inimă: coada, animalul acela imens, încolăcit şi pe mai multe rânduri, în mare vogă în anii de dinainte de ’89, care m-a lăsat cu sechele în vremea copilăriei, reînvie sistematic sub ochii mei.
Îmi amintesc perfect, toamna, de cozile care se făceau chiar sub balconul meu, încă de cu seară şi până dimineaţă. Se stătea la rând la varză, cu nevastă şi copil care dormea ghemuit pe sacii de pânză, învelit cu geaca de fâş. Sacii care în zori, când se deschidea aprozarul, erau umpluţi cu căpăţânile verzi, bune de pus la murat pentru iarnă.
Îmi amintesc şi de şirurile lungi şi ordonate de sacoşe de rafie sau de fâş, cu câte două sau trei sticle de lapte goale, lăsate de cu seară ori aduse pe la cinci dimineaţa, spre a fi umplute cu lapte când deschidea la alimentară. Şi, desigur, dacă venea maşina cu lapte. Coada putea însemna atunci orice: pâine, lapte, portocale, unt, zahăr, banane verzi, bomboane-drops sau carne.
„Aicea ce se dă?”, este întrebarea care îmi răsare automat în minte când dau de o aglomerare de suflete, un soi de miriapod uman. Se dă gratis, se dă pe bani, se dă un drept recunoscut de lege şi de morală, nu contează, la noi se lasă cu coadă!
„Hai că nu e coada mare”, replica asta pe care mama o spune cu naturaleţe la cei 60 de ani ai ei, mie îmi dă fiori de groază şi de revoltă pe şira spinării. Da, condamnaţi-mă dacă vreţi, dar eu urăsc coada! Urăsc să văd oamenii înghesuiţi minute şi ore în şir, încolonaţi unul în spatele celuilalt sau în vraişte organizată, aşteptând, comentând, sau tăcând într-o resemnare pe care nu vreau s-o învăţ ori s-o experimentez.
I-am privit ieri cu tristeţe pe gălăţenii aşteptând la coadă de două ori, la Fiscalitate, pentru un act necesar unui dosar pentru alcătuirea căruia s-ar putea să mai trebuiască să stea la coadă. Poate chiar de câteva ori. Cei vârstnicii, antrenaţi încă de acum 20 de ani în statul la coadă socializau, îşi spuneau necazurile, povesteau… În majoritate sunt aceiaşi care, la începutul anului, pe ger sau pe ninsoare, iau cu asalt Fiscalitatea ca să-şi plătească birurile şi să beneficieze de acea reducere de zece la sută. Uriaşă pentru pensiile lor meschine. Cei tineri se agitau nelămuriţi, nervoşi ca şi mine.
La noi, coada este ca un fel de examen al nervilor întinşi, al rezistenţei la statul prelung şi absurd în picioare, al răbdării cale de câteva ore. Un examen la care eu în viaţa asta vreau să pic. Prin neprezentare.
