Când am auzit pentru prima oară discuţia despre cum un bun politician nu trebuie niciodată să confunde adversarii politici cu duşmanii politici, am spus că cel care a gândit aşa ceva a fost un om cu adevărat inteligent. Fraza aceasta – din păcate, mult prea des folosită de politicienii care, astfel, o golesc de adevăratul conţinut – am reîntâlnit-o acum, la moartea liderului ţărănist Ion Diaconescu. Dincolo de reacţiile oamenilor politici la acest trist eveniment (declaraţii sforăitoare care parcă sunt înscrise la vreun concurs de vedete!), dincolo de luptele aprige care s-au reactivat în PNŢCD – dovadă că înţelepciunea nu îi atinge niciodată pe unii politicieni, indiferent de împrejurările vieţii - rămâne realitatea. Iar realitatea este că în politica noastră dâmboviţeană adversarii politici nu există. Precum într-o manea ieftină (scuzaţi-mi pleonasmul), politicienii din ziua de astăzi fac tot ce pot să le moară duşmanii (politici) de inimă rea! De aceea, în loc să asistăm la dezbateri de idei, la o competiţie de proiecte, noi suntem martorii penibilelor certuri minore şi personale dintre preşedintele partidului X cu cel al partidului Y.
Iar insignifianţa certurilor – ce ar putea fi categorisite extrem de uşor la nivelul celor de mahala – dă, până la urmă, valoarea societăţii în care cu onor trăim cu toţii. Ştiu, nu ar trebui să generalizez, însă în situaţia în care subiectele serioase sunt lăsate pe locurile al patrulea-al cincilea în favoarea cancanurilor de cinci minute în care un politician şi-a asortat sau nu şosetele cu batista, iar un altul şi-a schimbat amanta cu una mai în vârstă, la ce rezultate ne putem aştepta?
Dar, într-adevăr, poate că nu ar trebui să generalizez şi să dau Cezarului ceea ce este al Cezarului: la Galaţi, ca peste tot în ţară, politicienii nu se duşmănesc, aşa, fără discernământ, doar pentru simplul motiv că fac parte din partide diferite. Din contră!, în fiecare cerc politic din ţara aceasta există o limită dintre duşmăniile politice şi adoptarea unei atitudini de adversar. Din păcate, limita dintre cele două nu este trasată de vreo educaţie politică. Limita este trasată acolo unde se sfârşeşte afacerea unui politician şi începe afacerea celuilalt politician – un principiu democratic tare atent respectat! Ceea ce încerc să spun este că există o singură situaţie în care unii politicieni români fac, într-adevăr, diferenţa dintre duşmani şi adversari: afacerile. Căci în afaceri nu este bine să ai duşmani, mai ales atunci când aceştia se află la putere, acolo unde banul public se împarte în lucrări edilitare… Şi cum, în ultimii 20 de ani, politicienii noştri au învăţat că nimic nu este permanent şi că pe funcţiile de conducere se perindă, din patru în patru ani, aceiaşi trişti actori (dar cu noi cuplete, numai bune de fermecat electoratul) ar fi de-a dreptul păgubos ca aceştia să se certe între ei! Rezultatul ar fi o sincopă în circuitul banilor publici în sistemul privat şi, până la urmă, o piedică pusă economiei locale sau chiar naţionale. De aceea probabil, asumându-şi, ipocrit, rolul de salvatori ai economiei naţionale, politicienii trec peste toate duşmăniile atunci când vine vorba despre business. Şi aşa, cu afacerile înfloritoare şi conştiinţele îndestulate de propriile imagini de salvatori ai naţiunii, politicienii înţeleg că duşmanii pot face rău politicii în măsura în care politica duşmăniei nu face bine la portofele…
