Relaţia României cu diaspora este pe cât de complexă, pe atât de frustrantă uneori. Îmi aminteşte de relaţia dintre doi fraţi născuţi la peste 10 ani unul de altul, care se iubesc, dar nu se prea înţeleg şi, cel puţin până pe la a doua tinereţe a primului, nu prea au nimic în comun, cu excepţia părinţilor. Se află mereu în etape diferite de viaţă, au nevoi şi năzuinţe diferite. Dar, prin simplul fapt că s-au născut din aceiaşi părinţi, vin împreună la moştenire. Unii înţeleg că, după câteva decenii pe afară, timp în care cei rămaşi au îngrijit părinţii, nu prea e moral să ceară jumătate de casă. Alţii, cei mai mulţi, nu.
Fie că au plecat de tineri şi şi-au găsit rostul pe dincolo, alături de cineva cu care nu împart cultura, nevoile şi neamul, fie că, dimpotrivă, au ales o emigrare târzie, cu copil, căţel şi purcel, românii din străinătate trec printr-o transformare - firească, de altfel - care în acelaşi timp îi conectează şi îi deconectează de România. După un timp, românii plecaţi se simt parcă mai apropiaţi de aspecte culturale cărora nu le dădeau o mare atenţie cât încă trăiau în patria-mamă. Deşi nu au tăiat în viaţa lor porcul (cine a făcut-o ştie că nu e deloc o chestiune uşoară sau plăcută), li se vor umezi ochii când citesc acea anecdotă care circulă despre un român canadian căruia brusc i s-a făcut dor de şorici şi care a început să le povestească tuturor colegilor de birou cum răpunem noi guiţătorul, în detaliu. Şi îi vor da share, invidiindu-şi foştii vecini la care văd vreun pârlit de porc în bătătură, chit că bătătura e cimentuită, porcul nu se mai pârleşte cu paie, ci cu arzătorul cu gaz, iar ţolicile puse pentru a-l încăleca vreun copil nu mai sunt făcute de bunica în război, ci chinezeşti, cumpărate de la Roby Mall. La fel se vor emoţiona dacă văd drapelul, dacă aud muzică populară, chit că înainte le cam puţea.
De aici, până la îmbrăţişarea oricărei chestiuni care circulă online şi care are tricolorul ori muzică tradiţională pe fundal, nu-i decât un pas. Se apropie, astfel, de ceea ce cred ei că este partea cea mai bună din români, din noi, din ei. Nostalgia se ascute cu fiecare moment în care şi-ar dori să fie lângă cei dragi şi nu sunt, cu fiecare fotografie a unui eveniment de familie pe care o văd pe Facebook. De aici, până la ura împotriva politicienilor care ne-au vândut ţara, obligându-i şi pe ei să plece pentru a supravieţui, nu-i decât un pas. Ceea ce nu înţeleg românii plecaţi este că, din păcate (sau poate, pentru ei, din fericire), pe cât de conectaţi se simt cu tot ce este românesc, pe atât de deconectaţi sunt, de fapt. Se emoţionează sau se înfurie pentru lucruri care se întâmplă aici, dar trăiesc acolo. Cu servicii mult mai bune, cu infrastructură mult mai bună, cu un nivel de trai mai ridicat, cu oportunităţi de dezvoltare personală, cu posibilitatea unor vacanţe doar visate de cei mai mulţi dintre noi. Îi iubim, ne bucurăm să-i vedem, dar nu mereu ne place când emit judecăţi de valoare despre viaţa de aici, din ţară, pe care n-au mai trăit-o de două decenii. Sau când votează altfel decât am vrea.
