Pe principiul presa e vinovată pentru toate relele, am auzit de la preşedintele Băsescu, aflat în vizită de lucru la Berlin, că suntem vinovaţi şi pentru că românii sunt pesimişti. Cu alte cuvinte, compatrioţii noştri văd viitorul în negru nu pentru că le-a scăzut nivelul de trai, nu pentru că li se taxează pensiile şi pentru că salariile tăiate n-au mai ajuns la nivelul de dinainte de amputare, nu pentru că li s-a diminuat puterea de cumpărare, ci pentru că presa i-a înverşunat. Pe de altă parte, presei i se reproşează continuu că nu spune adevărul sau nu spune tot adevărul sau interpretează adevărul.
Păi, să ne înţelegem, care adevăr? Al lor, cei aflaţi la putere de aproape patru ani, timp în care ne-a mers tuturor din rău în mai rău, sau al nostru, cei care trăim în România şi simţim pe pielea noastră măsurile lor? Nu ştiu ce părere aveţi dumneavoastră, cititorii noştri, dar mie una chiar mi se pare că noi am fost optimişti. Am aşteptat, 20 de ani şi mai bine, ca „vechii” să plece şi să vină „noii”, iar aceştia de fapt s-au dovedit a fi ori „vechi”, ori înţeleşi cu „vechii”, ori încuscriţi cu ei. Am sperat, la fiecare patru ani, că va fi mai bine, am investit capital de încredere într-un partid sau altul, într-o persoană sau alta, fiecare după cum a simţit, după cuma socotit că e mai bine, pentru el, pentru familia lui, pentru ţară. Numai că, aşa cum se întâmplă de obicei, şi răbdarea publicului, şi cea a jurnaliştilor au cam ajuns la capătul sacului. Sau la sapă de lemn. Nu mai avem capital de optimism, domnule preşedinte, ni l-aţi cam păpat pe tot! Şi cum putem fi optimişti, noi şi cei care ne citesc, atunci când vedem în jurul nostru doar semne proaste pentru anul ce vine? Atunci când toate sacrificiile ni se cer nouă şi nu ni se dă nimic în schimb, decât poate un şut în posterior ori de câte ori cerem ceva?
Să ne înţelegem, dacă, atunci când s-a tăiat 25 la sută din salariile bugetarilor, toată lumea din administraţia guvernamentală de top, toţi parlamentarii ar fi renunţat şi ei la 25 la sută din salariu, poate că am fi avut cu toţii un motiv de optimism. Fie vorba între noi, nu era mare pagubă pentru cei în cauză – nu cred că aceia care chiar trăiesc din salariu depăşesc 5 la sută din total – dar era o chestiune de semnal. Un semnal de solidaritate, un îndemn să contribuim cu toţii la depăşirea unui moment dificil pentru ţară. Aşa însă, vaietele băsesciene cu sacrificiul politic pe care l-ar fi făcut el şi PDL-ul pentru asigurarea sănătăţii economiei nu rămân decât bocete de babă angajată la înmormântare. Poate că, într-adevăr, o să ne fie mai bine. Să trăim, să vedem şi ne-om bucura atunci. Până una alta însă, ne e rău. Şi, cel puţin unii dintre noi, ne mai amintim cum era când puii erau trei la kg, la raţie, şi, oficial, ni se tot spunea că e bine, că aproape ne-am plătit datoria externă şi că orice zvon că ne-ar fi rău e o dezinformare a presei capitaliste răuvoitoare. Îhî. Sigur.
