Cuşti de fier, ca la grădina zoologică, în care să stea fumătorii, camere video instalate pretutindeni, spionând inclusiv acolo unde nici regele nu se duce călare; uşi sigilate care se deschid pe bază de amprentă digitală, salarii de mizerie, măcelărite absurd; contracte de muncă desfăcute ilegal, oameni maziliţi pe nedrept şi readuşi pe funcţii de instanţe judecătoreşti, pe scurt abuz şi teroare!
Într-un asemenea Alcatraz cultural, artiştii au fost în stare să facă publicul să râdă în hohote chiar dacă, dincolo de machiajul de scenă şi de strălucirea reflectoarelor, aveau sufletul bătut în piroane pentru că în aceeaşi zi îşi îngropaseră părinţii. Actriţe jucând cât puteau de bine deşi abia îşi scoseseră tijele metalice din oase şi ascunzându-şi cu greu groaza din priviri în timp ce cortina se prăvălea peste ele năruind spectacolul pe care îl dăruiau publicului.
Salariaţi umiliţi, acuzându-l pe managerul că vine în stare avansată de beţie fără ca nimeni să-i audă. Artişti şi tehnicieni ai scenei care nu ştiu să huiduiască şi care nici de Dumnezeu nu se tem pe cât îi sperie un „huo”, oameni în toată firea care, nemaiştiind ce să facă, se aşează în genunchi în faţa autorităţilor rugându-se să fie izbăviţi de cel care le face zile negre!
Cărţile de muncă pătate de absenţe închipuite, bilete de voie rupte, balerine puse să repete în frig şi copii de artişti alungaţi din teatru; Artişti încuiaţi în cabine ore în şir, puşi să repete singuri la nesfârşit, nimic! Actori doriţi de public ţinuţi departe de scenă şi înlocuiţi în mod absurd, din spectacolele pe care le transformaseră în succese, de colegii lor sau de străini aduşi de-aiurea. Artişti care, de amărăciune şi umilinţă prea multă şi-au luat lumea în cap şi au întors spatele publicului de teamă ca, de atâta amar, să nu-şi lase copiii orfani înainte de vreme.
Revista care aducea mii de zâmbete şi de aplauze a fost ucisă. A dispărut absurd, după 50 de ani de tradiţie, printr-o simplă trăsătură de condei pe organigrama teatrului. Şi când te gândeşti că secţia de revistă a fost prima înfiinţată din ţară… Pe urmă au început să joace coriştii în roluri de actori. Şi apoi a venit dezastrul: un teatru cu 37 de salariaţi, şi restul necesarului de scenă trecut pe o fundaţie.
Aceasta a fost atmosfera în Teatrul Muzical în timpul managementului lui Florin Melinte.
E de mirare că, ruşinat de tot şi de toate, Nae Leonard, „Prinţul Operetei”, ne-a plecat încă de pe soclul din faţa teatrului şi nu şi-a şters numele, jenat de pe frontispiciul instituţiei de cultură… Şi nu poţi să nu te întrebi dacă vreunul dintre marii directori de teatre începând cu inegalabilul Constantin Tănase ar fi putut face vreodată aşa ceva. Şi cum ar fi reacţionat autorităţile vremii?
Bizar este însă altceva, că după demisia şi plecarea în concediu a managerului Florin Melinte, instituţia pare să fi intrat iar în derivă. Muzicalul merită o şansă la pace, la cultură adevărată, la aplauze entuziaste ale publicului şi la celebritate artistică nu scandaloasă. Cine i-o dă? Stimaţi aleşi, aveţi cuvântul!
