”Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,/ Și în două temniți large cu de-a sila să-aduni,/ Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni” – (Mihai Eminescu – Scrisoarea a III-a)
ne uităm la moartea poeziei/ şi parcă suntem nişte păreri
ale neputinţei, parcă suntem/ viitori înmormântaţi de ieri!
suntem osândiţi la libertatea/ şi la nenorocul de a fi
nişte mari şi mici marionete,/ cabotini de noapte şi de zi!
ţafandachi ai feeriei false/ printre ticăloşi de soi şi rang,
huruim idei nevertebrate/ şi nutrim ambiţii de bigbang!
nu ne doare nici în pălărie,/ nici în alte locuri din sistem,
ne uităm la moartea poeziei/ – doar aşa-ndemnare mai avem!
