Discursul de marţi al preşedintelui Băsescu, primul de la începerea protestelor de stradă, nu mi-a inspirat decât neîncredere şi un oarecare dezgust. Este drept, nu sunt şi nici nu am fost o admiratoare a preşedintelui. Cu toate acestea, aş fi fost dispusă să salut o intervenţie mai plină de elan, una în care Băsescu să spună răspicat că el nu demisionează doar fiindcă protestează cetăţenii în stradă. Ar fi fost o dovadă de curaj. Este puţin cam mult să-i ceri însă curaj preşedintelui, care, a mai dovedit-o încă o dată, reacţionează pe principiul câinilor mici: cât mai mult zgomot la adresa oricui ar putea să-l scoată de sub lumina reflectoarelor. În speţă, Iliescu, Ponta şi Antonescu.
Un lucru este însă de recunoscut. Traian Băsescu a admis că „românii sunt nemulţumiţi pe bună dreptate”. E drept, afirmaţia a fost făcută aşa, cu jumătate de gură şi cu bărbia un pic tremurândă, vezi Doamne, omul era înduioşat de soarta amărâţilor, dar a fost făcută. O mişcare strategică bună, aş zice.
Un alt aspect mi-a atras însă atenţia la discursul preşedintelui. Acesta i-a transmis proaspăt înscăunatului ministru de Externe Cristian Diaconescu că mesajul pe care dumnealui trebuie să-l transmită lumii este acela că „România are forţă să continue”. Evident, preşedintele se referea la măsurile de austeritate menite să ne ţină cu capul deasupra în caz de vine criza mai rău peste noi. Dar, fără să fiu neapărat cârcotaşă, îi reamintesc preşedintelui că şi oamenii care ies în stradă de 13 zile tot asta vor să transmită: că România are forţă să continue protestele. Până când? O prietenă, care se duce şi ea de câteva zile bune în Piaţa Universităţii din Bucureşti, mi-a răspuns: „Până când nu voi face lumea asta, părticica de lume în care m-am născut şi în care încă mă aflu, şi a mea. Să simt că lumea în care trăiesc îmi aparţine”. Motivele celor ce ies în stradă sunt diverse. Motivele celor trei tineri care au plătit 500 de lei din banii lor pentru banner pe care, cu riscul de a fi arestaţi, l-au întins pe faţada Teatrului Naţional, diferă, probabil, de ale pensionarilor sărăciţi care protestează pentru un medicament compensat sau o bucată de pâine. La fel, motivele ofiţerului venit în uniformă militară la protest diferă de cele ale membrilor ştiu eu cărei galerii de echipă de fotbal. Ceea ce însă îi uneşte pe aceşti oameni este dorinţa de a rezista cât mai mult acolo, în stradă, pentru ca protestul lor să nu fie derizoriu. Pentru a-şi face auzită vocea.
Şi, dacă preşedintele e decis să transmită lumii că România are forţă să meargă mai departe, nu i-ar strica un pic de grijă. S-ar putea ca străinii să înţeleagă că nu ne oprim până nu schimbăm sistemul. Ceea ce am mai făcut o dată. Şi, surprinzător poate pentru unii, mai suntem, noi, românii, capabili de surprize. Fără zâne şi corp de balet, dar cu multă determinare.
