Înainte de „intervenţia cu românii” a preşedintelui Traian Băsescu am schimbat două-trei idei cu un membru PDL. Mi-a spus că se aşteaptă ca preşedintele să anunţe demisia Guvernului, sau măcar să ceară asta. I se părea „logic”. I-am spus că dacă încă mai foloseşte o astfel de logică în realitatea în care trăim, nu prea are ce căuta în partid. Şi, în general, în politică.
Deşi îmi place mult să pozez în cea-care-ştie-totul (căci, în primul rând, sunt româncă şi în al doilea rând, doar geniile au incertitudini), trebuie să recunosc: am stat atentă la discursul preşedintelui, cu urechile speranţei ciulite că ne va spune Ceva. Nu am cum să spun ce aş fi aşteptat să ne spună. Aş fi fost preşedinte dacă aş fi ştiut.
Pot însă spune că nu aşteptam să mi se readucă aminte că un dictator nu e dictator cât timp lasă lumea în stradă să îl huiduie! E drept, există o diferenţă între strigătul miilor de oameni de pe stradă şi urletele de neputinţă din minţile milioanelor de români care nu mai ştiu cum să facă să o scoată la capăt şi luna asta…
Mai pot spune că habar nu am avut că societatea civilă se împarte în cea „de bună calitate” şi cea „de proastă calitate”. Ca şi cum sărăcia reclamată în discursuri preţioase este preferabilă sărăciei strigate pe ritmuri de meci de fotbal…
Ce aş mai putea spune? Că „suntem acolo unde trebuie”. Evident, scot din context. Domnul preşedinte a spus-o în ideea că „…că, în primul rând, datorită eforturilor populaţiei, România a ieşit din recesiune”. Dar nu mă pot opri să nu mă gândesc la cei din piaţa Universităţii care, timp de aproape două săptămâni, au venit, seară de seară, după muncă, la protest. Şi ei se află unde trebuie?
Şi mai pot spune că în nici un caz nu m-am aşteptat ca preşedintele Traian Băsescu să îşi ceară scuze – chiar şi aşa, un regret parcă „scăpat” din greşeală în discurs -, caracterizând ca o mică gafă intervenţia sa la televizor în privinţa doctorului Arafat…
Ideile discursului preşedintelui au fost molcome, precum valurile pe care căpitanul Băsescu vrea să le aibă, în timp ce conduce corabia României la destinaţia pe care niciodată nu a ratat-o.
Nici măcar discursul de final, în privinţa reformării partidelor nu a fost ceea ce s-ar fi dorit a fi. Căci, pe acelaşi calapod al gândirii, aş putea spune că România nu se poate reforma fără ca structura ei de conducere – în primul rând, preşedinţia şi Guvernul – să facă acelaşi lucru. Nu mai ţine să arăţi cu degetul şi să evoci relaţiile comuniste ale partidelor de opoziţie doar pentru a evita să priveşti în oglindă.
Ce au înţeles românii din discursul preşedintelui Traian Băsescu, nu ştiu sigur. Eu, una, nu am înţeles mare lucru, pentru că nici nu mi s-au transmis cine ştie ce informaţii esenţiale fără de care să nu pot merge înainte.
Singurul, cred, din ţară care a înţeles întru totul ce are de făcut a fost premierul Emil Boc. Mi-am dat seama de asta când a luat lopata şi a început să dea zăpada de pe şosea. Că iarna nu-i ca vara, iar iarba nu creşte pe autostradă, chiar dacă ritmul lucrărilor ar putea încuraja înfiinţarea de păşuni pe carosabil…
