Te-ai aştepta ca, în oraşul unde Alexandru Ioan Cuza s-a afirmat ca o capacitate a administraţiei publice, rememorarea primului pas către o Românie unită să aibă o strălucire cel puţin pe măsura manifestărilor de la Iaşi sau Focşani. Dacă istoria acestor două oraşe este strâns legată de evenimentul în sine, Galaţiul nu are nici un motiv să se socotească mai prejos. Aici şi-a clădit Cuza cariera de magistrat, împărţind dreptate la numai 23 de ani, ca judecător şi apoi preşedinte al Tribunalului Civil. Avea chiar remarcabilul curaj de a le face dreptate ţăranilor şi în pricinile cu boieri, cum a fost cazul răzeşilor de la Slivna contra boierului Andoni. Jurnalul de Galaţi din acea vreme îl consemna ca fiind un judecător ce „pe lângă cunoştinţe întruneşte zelul pentru binele comun, activitate, îndatorire, dreptate în hotărâre”.
Din păcate, n-am auzit ca vreunul dintre cei ce împart sau apără dreptatea acum în impunătorul Palat din mijlocul oraşului să-i dedice vreo acţiune acestui ilustru înaintaş într-ale justiţiei.
Mulţumit de tânărul său funcţionar, domnitorul Grigore Ghica îl numeşte pe Cuza pârcălab al ţinutului Covurlui, poziţie din care acesta se face din nou remarcat. Dintr-un post similar celui al prefectului din zilele noastre, Cuza demască funcţionari corupţi, precum „comisarul de la exportaţie”, potoleşte fărădelegile soldaţilor austrieci încartiruiţi la Galaţi, arestându-i pentru „nerespectarea liniştii locuitorilor”, dar se îngrijeşte şi de cinstea acestui „oraş cumplit de negustori”. Piaţa şi dughenele oraşului erau permanent controlate, uneori chiar de două şi de trei ori pe zi. Negustorii necinstiţi erau amendaţi cu sume mari. Fiind şi preşedinte al Comisiei Înfrumuseţării nu a îngăduit, sub niciun motiv, ca să se acorde solicitanţilor locuri mai mari de 20 de stânjeni (cam 44 m), „după regulă”.
Aţi auzit cumva că poliţia sau comisarii de protecţia consumatorului din oraşul în care a slujit comunitatea acest intransigent să-i fi dedicat vreo expoziţie, o manifestare sau măcar o „şarjă de caşchete” aruncate vajnic în sus, a mândrie?
Mai mult, prefectul de astăzi, supărat pe nemulţumirile vremelnice ale concetăţenilor săi, şi-a luat înapoi propunerile de înviorare a Sărbătorii Unirii Principatelor cu recuzită gen bal, cocarde tricolore şi colăcei ai unirii. A preferat să serbeze în acelaşi stil consacrat şi comemorativ, al coroanelor de flori, horelor de complezenţă, cu grija cui calcă pe bombeu pe cine în acest an electoral, al manifestărilor de salon de casă memorială cu circuit închis şi somnolenţă la discreţie.
În tot acest peisaj cenuşiu, de bifare forţată a unui eveniment istoric care altminteri ar trebui să ne definească aspiraţiile contemporane, singurii ce-l aniversează cu adevărat pe Cuza sunt protestatarii şi nefericiţii de soartă în general. Pe Cuza îl au mereu în minte, adesea subconştient, în legitima lor dorinţă de a trăi vremuri în care un funcţionar, cu adevărat dedicat atribuţiilor sale şi comunităţii pe care o slujeşte, readuce aplicarea legii la rang de normalitate.
