Problema aderării României la Spaţiul Schengen, servită ca aperitiv la dineul de lucru al summitului Consiliului European, s-a lăsat, cum era de altfel de aşteptat, cu o nouă indigestie diplomatică din partea Olandei. Guvernul de la Haga nu poate să ne înghită şi pace. De altfel, ar fi şi destul de greu în condiţiile în care Executivul condus de Mark Rutte are deja bine înfipt în gât partidul xenofob al partidului condus de Geert Wilders, un veritabil superstar al extremismului european de modă nouă. Desigur, tehnic vorbind, România îndeplineşte condiţiile de aderarea la Spaţiul Schengen. Din păcate, la fel de adevărat este că justiţia română o cam dă cu oiştea-n gard în materie de combatere a corupţiei.
Dar, în fapt, nu astea ar fi problemele de fond. Prea puţin ştie olandezul de rând despre justiţia din România. Dar ştie destul de multe despre cerşetorii care împânzesc Amsterdamul, despre furtişaguri, prostituţie, elemente suficiente pentru politicieni de teapa lui Wilders să le folosească în a căuta ţapi ispăşitori în discursurile lor populiste. Cu sau fără vină, imigranţii est-europeni în general, românii în particular, au fost prezentaţi ca sursa tuturor relelor. Asta nu s-a întâmplat numai în Olanda, ci şi în ţări precum Franţa, Italia, Austria, iar lista rămâne deschisă.
Desigur, de la Parlamentul European până la Comisia Europeană mulţi ne plâng pe umăr pentru „nedreptatea” care ni s-a făcut în materie de admitere în Spaţiul Schengen. Dar sunt şi multe lacrimi de crocodil. La urma-urmei, anul trecut, ideea amânării intrării României în Schengen a venit de la francezi, în urma disputelor pe tema ţiganilor care îşi făceau veacul pe Champs Elysees sau prin parcurile pariziene. Că politicieni din Olanda au preluat ideea din zbor, nu trebuie să ne mire. Ipocrizia are multe feţe, iar un adaos de xenofobie nu face decât să-i dea mai multă vizibilitate.
În fapt, mai gravă decât amânarea admiterii României în Spaţiul Schengen este ascensiunea curentelor radicale, tolerarea partidelor extremiste în cercurile de decizie a unor guverne. În termeni de realpolitik nu putem cere guvernului olandez - un guvern minoritar care nu ar supravieţui nici măcar o zi fără sprijinul radicalilor lui Wilders - să-şi facă harachiri de dragul României.
Dar atât România, cât şi Uniunea Europeană ar putea face mai multe nu numai în combaterea corupţiei, ci şi în preîntâmpinarea propagării ideilor xenofobe. Din acest punct de vedere, nu am auzit ca la dineul de lucru al Consiliului European să se facă vreo referire, de exemplu, la site-ul din Olanda ofensator la adresa românilor sau la restricţiile pe piaţa muncii menţinute încă de unele ţări tot din raţiuni populiste. Ironia sorţii este că, aderarea României la Spaţiul Schengen, prin beneficiile pe care le-ar avea în plan economic, ar contribui la eliminarea unor disparităţi care îi determină acum pe români să ia drumul străinătăţii. Dar, cine ştie, poate până la toamnă, la vreun alt dineu, România va avea parte de o porţie de diplomaţie mai puţin amară.
