Avem un oraş cu “plombe” arhitectonice! Nu aurul Istoriei, ci stamba improvizaţiei ne caracterizează! Bombardamentele sovietice şi americane, urmate de minarea germană, au decapitat centrul acestui oraş-martir din punct de vedere al arhitecturii unitare! Comuniştii au inventat apoi în viteză un centru cuminte, un port fără Combinatul care a făcut apoi din Galaţi un Babilon! Astăzi nu avem nici rezervaţie de arhitectură comunistă, care poate ar atrage turistul-sinucigaş occidental, nici rezervaţie coerentă de arhitectură de început de secol XX, ci bucăţi de străzi istorice, cu case elegante distruse de chiriaşi milogi.
Revoluţia din 1989 a curmat o administraţie care încerca să ridice, pe şest, o sală de şedinţe lângă actuala prefectură, construcţie blestemată în română şi spaniolă în decenii de finanţare europeană nefericită. Complexul Ţiglina I, care primea la vremea lui premiul naţional de arhitectură, a fost distrus de propria greutate şi de loesul strămoşesc fiind, alături de complexul comercial de pe locul actualului Palat de Justiţie, exemplul unei Sodome şi Gomore a arhitecturii… Dezvoltarea demografică, odată cu venirea specialiştilor şi a « wikingilor » de la combinatul siderurgic, a adus cartiere noi, în stil să-i spunem “comunist” – influenţat uneori de Bauhaus şi continuator pătrăţos al liniilor unui Le Corbusier – pentru un oraş fără istorie.
Revoluţia nu a adus însă mai nimic nou, în afara unui parc, a unui pasaj dalat şi a unor garduri. Şi, graţie curajului regretatului preşedinte Răsvan Angheluţă, clădirea Grădinii Botanice! Niciun primar nu s-a înconjurat de buni arhitecţi, de artişti, care să traseze noi linii arhitecturale în oraş. Presiunea asupra arhitecţilor, a funcţionarilor, a făcut ca cel puţin o duzină de arhitecţi-şef să se perinde pe la Primărie în anii postdecembrişti! Încălcări ale bunului-simţ elementar în arhitectură au înflorit, pe baza ameninţărilor, şpăgilor mari, nepotismului, intereselor de clan şi politice, sluţind A-urile pe Brăilei, spaţiile verzi. Nu a fost o soluţie nici blocarea, odată cu proiectele dubioase, a oricăror avize, pentru prea lungi perioade.
Malul Dunării a fost dat când sigur, când o catastrofă pentru stabilitatea construcţiilor care s-au încăpăţânat să apară fără a ţine cont de Planul General. Dacă a fost greu de imaginat finanţări europene într-un păienjeniş de revendicări, proprietăţi neclare câştigate uneori la barbutul justiţiei, alteori prost apărate de funcţionari adormiţi, dacă nu s-au alocat bani nici în perioade mai îmbelşugate pentru salvarea clădirilor istorice, dacă nu s-au ridicat clădiri noi îndrăzneţe, singura încercare mai curajoasă, de a muta centrul oraşului în zona băncilor de pe Brăilei rămânând la jumătate, fără piaţete şi zone comerciale şi parcuri adiacente, Galaţiul nu s-a schimbat deloc nici măcar în lucrurile mici! În lipsa unor noi statui, oraşul nu şi-a construit nici măcar un ceas stradal nou, ci le-a cârpit pe cele vechi! În Mazepa, ceasul cu ace din vremea comunistă a primit un vulgar cadran electronic, invizibil când bate soarele.
Ca şi ceasul de pe Primărie care, nu-I aşa, ar trebui… să dea ora exactă în urbe! Ceasul de la Spitalul de Pediatrie nu face excepţie, iar vechiul ceas al Prefecturii a fost furat, să vezi şi să nu crezi! Chiar după ce a fost reparat…
