Nu se poate să fii părinte sau să ai un copil în familie, fie că-i eşti bunic, unchi sau chiar frate mai mare şi să nu te îngrozeşti văzând şi auzind ce se întâmplă cu cei mici. În funcţie de vârstă, imediat ce intră în colectivitate, apar necazurile: unii au început să fure de la grădiniţă, alţii se bat cu sălbăticie în şcoala primară, iar mai târziu – dar nu mult mai târziu! - fie îşi beau minţile, când părinţii nu-s acasă, şi ajung la spital în comă alcoolică, fie se droghează, fie fac sex, se filmează şi se şantajează reciproc sau îşi postează isprăvile pe internet.
E ca şi când îi cuprinde pe toţi o nebunie, teribilism ar fi puţin spus, şi nimic din ceea ce le spun părinţii, profesorii, orice adult nu îi mai face să reacţioneze.
Am auzit mame bucuroase că băiatul lor de 15 ani „doar fumează şi mai bea şi el câte-o bere” şi, iniţial, am fost oripilată. După care, discutând cu alţi şi alţi părinţi, de toate categoriile sociale, oameni serioşi, responsabili şi preocupaţi de odrasle, am ajuns la concluzia că mamele respective aveau dreptate.
Adolescenţilor li se pot întâmpla lucruri mult mai rele decât să fumeze şi să bea o bere. Iar fenomenul este, din păcate, trecut de multe ori sub tăcere: şcoala nu vorbeşte fiindcă e acuzată apoi că nu şi-a făcut bine treaba, părinţii nu vorbesc fiindcă pot rămâne fără copii, iar cei care ar trebui să protejeze interesele copiilor la Galaţi, ei bine, doar de-acum încolo să-şi facă treaba...
De făcut, se pot face multe, până la urmă importantă e voinţa şi determinarea. Psihologii spun că nu este o soluţie să-i impui copilului tău tot felul de interdicţii numai de teamă să nu greşească. La fel, nu este o soluţie să-i limitezi complet independenţa, mai ales în perioada adolescenţei, dar trebuie să ştii, pe cât posibil în permanenţă, unde se află şi ce face copilul tău. Să comunici cu el. Nu spune nimeni că e simplu.
Evident, nu toţi părinţii sunt psihologi. Indiscutabil, printre ei se află şi oameni care, deşi au intenţii bune, folosesc mijloace greşite. Zilele trecute, citeam într-un ziar central că Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din sectorul 6 organizează, pentru părinţii copiilor de 10-16 ani, cursuri de consiliere pentru a-i ajuta să înţeleagă ce se întâmplă cu fiul sau fiica lor. Şi, evident, pentru a-i sprijini în luarea deciziilor potrivite.
Poate părea un moft, dar, cu siguranţă, părinţii gălăţeni s-ar bucura să aibă şi ei la dispoziţie, gratuit, asemenea facilităţi. Într-un loc unde nu-i judecă nimeni, alături de oameni care se lovesc de aceleaşi probleme, părinţii ar putea, probabil, să recunoască fără teamă momentele de criză care apar în relaţiile părinte-copil.
Sigur că nu e cazul să ne îmbătăm cu apă rece: există familii cu părinţi care muncesc zi-lumină sau care beau, tot zi-lumină, alocaţiile copiilor, sunt mame singure sau taţi singuri ori familii în care părinţii sunt plecaţi la muncă în străinătate. În cele mai multe dintre aceste cazuri, nimeni nu va avea timp, dorinţă sau chiar putinţă să participe la consiliere.
Dar, cum spuneam, problemele copiilor şi adolescenţilor apar mai ales în colectivitate. În aceste condiţii, poate am reuşi să inversăm proverbul cu mărul putred, care le strică şi pe cele bune. Poate ar ajunge să menţinem măcar o parte dintre copii echilibraţi, mulţumiţi de ei înşişi, sănătoşi, fericiţi, pentru ca şi ceilalţi să ia exemplu.
Indiferent de modul de abordare, de soluţiile pe care le-am prefera, de cât de dispuşi suntem să ne sacrificăm mândria şi blazonul pentru a comunica aşa cum trebuie cu generaţia următoare, un lucru e clar: până nu admitem că avem o problemă, că oricare dintre copiii noştri poate să devină alcoolic, poate să ia droguri sau să aducă pe lume copii, nu vom putea face, efectiv, nimic. Şi neputinţa noastră ar putea să-i omoare. Pentru că, dacă ei au scuza iresponsabilităţii, noi, adulţii, n-o avem.
Necazurile copiilor sunt poate ale lor, dar ei sunt problema noastră.
