O piramidă inversată

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Imaginea halucinantă cu poliţistul cocoţat pe capota unei maşini – încercare comică de impunere a autorităţii în faţa unui şmecher – nu ar trebui nici să mire şi nici să şocheze. Este, dacă vreţi, esenţa a 19 ani de democraţie prost înţeleasă şi prost aplicată.

Este trist, într-adevăr, că cetăţenii nu îi respectă pe poliţişti, pentru că, până la urmă, aceştia ar trebui să reprezinte una din marile puteri dintr-un stat.

Însă, în condiţiile în care un poliţist se trage de şireturi cu şmecherul, sau, mai rău, când nici mort nu ar scoate pistolul „din dotare” (pentru că ştie că ulterior va fi hărţuit de o birocraţie fără seamăn, cu anchete şi para-anchete cum, de ce, în ce împrejurări a folosit arma s.a.m.d.), de ce să ne mirăm?

Nu cred că există român în ţara asta care nu aibă de povestit cel puţin o experienţă cu poliţişti. Exemplificare: un şmecher loveşte o altă maşină, dar refuză să meargă la Tamponări (de „şmecher, na!”, plus că nu avea permis, că îl ridicaseră, dar el se plimba în continuare, la volan, tot „de şmecher”). Păgubitul merge la Tamponări, face plângere şi … asta a fost tot.

Din când în când – la o săptămână, două, trei – păgubitul s-a mai interesat la poliţie cum merge ancheta; o dată poliţistul care îi luase procesul-verbal era bolnav, altă dată i-a spus că nu se mai ocupă de caz, apoi agentul nu a mai fost de găsit, pur şi simplu!

A doua poveste: sora unui coleg a fost atacată în plină stradă de o hoaţă. Nu a reuşit să îi fure poşeta, dar victima  şi-a făcut datoria şi a raportat la secţia de poliţie ce i s-a întâmplat. După ceva timp, de curiozitate, s-a dus la poliţie unde numai că nu a fost rugată frumos să îşi retragă plângerea (că se adună dosarele cu „autor necunoscut” şi nu dă bine la imaginea secţiei). Şi-a retras-o, după care a primit prin poştă o adresă de la poliţie că … de acum înainte zona în care a fost tâlhărită va fi patrulată mai bine!

Mai vreţi o poveste? Se dă un şofer, cu un Tico, care stă la stop. După el, este o maşină „dă fiţe”  cu doi „şmecheri”. Când stopul se face galben, şmecherii claxonează. Celălalt şofer pleacă însă, regulamentar, la culoarea verde. La stopul următor, povestea se repetă. Şoferul  din Tico înjură, în barbă, dar îşi vede de drum. Numai că şmecherii încep să îl urmărească, să-i facă semne, prin geam, cu pumnul şi apoi … cu un cuţit.

Unde sunt poliţiştii în toate aceste povestiri absolut reale? Unde intervin ei ca nişte bravi apărători ai ordinii şi siguranţei? Păi, în cazul în care aceste întrebări sunt pur retorice, de ce se miră lumea că atunci când acţionează, poliţiştii fie se fac de băşcălie, fie recurg la abuzuri strigătoare la cer?

Să ne plângem că poliţia trece printr-o criză de imagine şi că nimeni nu o mai ia în serios? Poate că ar fi un semnal îngrijorător, în cazul în care şefii poliţiilor nu ar mai fi rotiţi politic, precum zarurile la ruletă.

Că dacă numele acestora nu ar mai fi puse (din nefericire!) în aceeaşi oală cu numele şefilor instituţiilor publice descentralizate, atunci când vreun politician ajunge, în sfârşit!, la putere şi se grăbeşte să taie şi să spânzure politic, dacă toate acestea nu s-ar mai întâmpla, poate că problema poliţiştilor – criza lor de autoritate -  ne-ar pune pe gânduri.

Dar aşa, vorba aia, aşa autoritate, aşa criză!

Citit 706 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.