Accentele dâmboviţene din politica noastră internă sunt, mai nou, expuse şi traduse la scară… planetară. Să ştie toată lumea că, în eterna şi fascinanta Românie, ţigăneala este ridicată la nivel de politică de stat, iar dacă este să ne dăm poalele peste cap, o facem cu sârg şi strigături! Acum, când între Palatul Cotroceni şi Palatul Victoria a intervenit din nou sictirul politic, ţonţoroiii celor două instituţii - premierul Victor Ponta şi preşedintele Traian Băsescu - îşi dispută ca în parcare prioritatea în materie de gestionare a politicii externe. Ba că-i unul, ba că-i altul, cei doi o dau „parte în parte”, cu şicane, interpelări şi şopârle băgate prin cancelariile străine. Preşedintele îi dă cu flit Ministrului de Externe la summitul NATO de la Chicago, premierul îi trage preşedintelui scaunul de sub fund la Consiliul European de la Bruxelles, se bate cu pumnul şi cu Constituţia în masă în Parlamentul de la Bucureşti, nu mai rămâne decât să punem manele în loc de imnul naţional pentru a avea imaginea deplină a grotescului situaţiei. Ironia sorţii este că, în toată această golăneală politică, se invocă diplomaţia, o artă subtilă, care ar trebui pusă în slujba intereselor naţionale. Iar când spunem „interese naţionale” nu ne referim la ambiţiile mai cu moţ ale lui Ponta sau Băsescu, la interesele USL, PDL, UDMR, UNPR sau ale altora care-şi fac veacul prin cercurile puterii, ci la acea raţiune de stat, raison d’Etat, aşa cum a fost ea definită de la Richelieu încoace.
În ciuda a mai bine de 20 ani de democraţie, fie ea şi cu accente originale, clasei politice româneşti încă nu i-a intrat în cap că în materie de politică externă se vorbeşte pe o singură voce. Şi asta pentru că politica externă nu se face de o zi pe alta, de pe un mandat pe altul, ci se face cu obiective strategice pe termen lung. În ciuda strângerilor de mână prin forurile internaţionale, mapamondul nu-i o societate de binefacere. Şi în timp ce la noi premierul şi preşedintele se ceartă care să stea pe scaunul de la Consiliul European, temele europene cu adevărat importante pentru România sunt lăsate de izbelişte. În afară de mahalagismele ridicate la rang de diplomaţie nu am auzit de vreo abordare cu adevărat serioasă a unor subiecte precum Politica Agricolă Comună, tratatul fiscal european, relaţia cu Rusia, cu NATO, strategia energetică, recesiunea din zona euro şi lista ar putea continua. Toate astea pălesc între şedinţele foto ad-hoc ale preşedintelui şi zâmbetele sarcastice ale premierului. La „Să moară duşmanii mei!” se reduce întreaga ideologie a berbecilor politici care ne conduc. Aşa se întâmplă când mergem ca turma: ca turma suntem conduşi.
