În anul 2000 am stat aproape o zi întreagă în Sala Sporturilor. Nu gură-cască, ci la competiţii, în ceea ce eu consider că a fost ultima zi de glorie a sporturilor de echipă din Galaţi. Aveam patru echipe în prima ligă: baschet feminin (LPS) şi masculin (CSU), volei feminin (CSU Metal) şi handbal feminin (Oţelul), nimerindu-se ca toate patru să joace acasă în aceeaşi zi. S-a lăsat cu cel mai frumos epilog posibil, victorii gălăţene pe linie, transformând acele clipe într-o sărbătoare de povestit nepoţilor. Florin Nini, antrenor al baschetbaliştilor atunci, mi-a mărturisit zilele trecute că ţine minte până şi titlul pe care-l dădusem paginii speciale a ziarului la care prăşeam pe atunci, „4x4 - victorie integrală” - atât de marcant a fost acel moment pentru sporturile de echipă de la noi. În mod normal, ar fi trebuit să fie o zi ca oricare alta, de încadrat la „diverse”, însă ce a urmat a transformat-o în una de referinţă. Declin e puţin spus. Echipa de baschet fete - senioare de la LPS a dispărut aproape imediat, iar cea masculină de la CSU se scaldă de atât amar de vreme în anonimatul diviziei secunde, singurele sale tangenţe cu performanţa fiind ajungerea din când în când, fără rezultate, la turnee de baraj pentru promovare. La volei fete era începutul unor ani frumoşi, cu patru titluri de campioană, dar până şi acea echipă de glorie s-a desfiinţat. Mai există doar cea de la CSU, dar, chiar şi atunci când fetele au obţinut pe teren promovarea, le-a fost refuzată înscrierea în campionatul primei ligii. La volei băieţi s-a ajuns chiar mai rău, cei de la CSU anunţând zilele trecute că nu se mai înscriu nici măcar în divizia secundă. Acum, şi cei de la CSM Dunărea spun că, după 41 de ani de prezenţă continuă printre granzi, nu înscriu echipa de hochei de seniori în Liga Naţională. Septembrie negru.
Singura consolare a fost salvarea de către autorităţile locale a echipei de handbal fete, transformată din Oţelul în Danubius.
De ce? Dincolo de multe alte explicaţii, nu pot să nu observ că acolo unde e vorba de club cu finanţare din bani publici, managementul nu e interesat de performanţă, cu excepţiile de rigoare. Reţeta e evidentă, se ţin în viaţă la nivel de avarie câteva echipe, nu te interesează promovările, că aduc bătăi de cap, te pun la alergat după bani, după sponsori şi parteneri, e mai bine cu timpul trece, leafa merge. Şi pentru unii funcţionează perfect, chiar dinainte de „4x4, victorie integrală”.
Desigur, buba-i şi-n altă parte, la vârful a ceea ce ar fi de dorit să fie un sistem. Zadarnic se încearcă acum, după eşecurile de la Jocurile Olimpice, relansarea „Daciadei” şi alte asemenea măsuri. Este nevoie şi de ele, dar până nu se umblă la miez, la legislaţie, să le oferi cu adevărat facilităţi celor dispuşi să dea ceva şi la sport, vom avea parte de un septembrie negru continuu.
