Fie agricultura noastră cât de grea, e mai bine să munceşti în ţara ta, decât să rămâi o viaţă slugă la străini, chiar şi pe un salariu care depăşeşte, lunar, mia de euro! Judecând după recoltele slabe din această toamnă, după costul sporit al irigaţiilor şi după zgârcenia cu care statul român finanţează agricultura locală, eu n-aş prea crede-o. O spun, însă, răspicat cei mai mulţi dintre fermierii care, de prin anul 2000 încoace, au renunţat la salariile lunare grase din Spania şi Italia, numai ca să se întoarcă la munca împovărătoare de pe câmpurile uscate din judeţ. Exemple sunt cu duiumul, de la proprietarul plantaţiei de tutun din Nămoloasa şi familia care a plantat livada de mure şi zmeură din Plevna până la cei cinci fraţi din Băleni care şi-au făcut căpşunărie în stil italian. În lunile din urmă, v-am scris pe larg despre câţiva dintre aceşti gălăţeni, pentru că poveştile lor de succes merită să fie cunoscute de noi toţi.
- Fără să se fi întâlnit vreodată, oamenii care au dezvoltat fermele agricole cu pricina au în comun trăsturi de caracter pe care unii dintre noi - gălăţenii cei mulţi - nu ni le-am însuşit încă. Înainte de toate, le place munca mai mult decât fala. Au plecat în străinătate nu cu gândul că se vor întoarce în limuzine luxoase sau ca să îşi construiască palate în locul caselor părinteşti, ci cu dorinţa clară de a strânge bani pentru a-şi construi afaceri de succes chiar la ei acasă. Au vrut să se ajute şi pe ei şi pe ceilalţi. Au avut puterea să plece să muncească pentru visul lor şi curajul să se întoarcă şi să şi-l împlinească.
Poate că, dacă în România fermierului nu i-ar trebui o căruţă de bani ca să îşi facă ridice o cultură şi să poată accesa fonduri europene sau dacă ar fi avea unde să câştige cinstit aceşti bani, gălăţenii despre care vorbim nici nu ar mai fi emigrat şi ar fi ajuns, deja, mult mai departe cu propriile afaceri. În condiţiile actuale, însă, experienţa străinătăţii a fost indispensabilă. Căpşunăriile, livezile, câmpurile şi viile străinilor le-au răpit ani frumoşi din viaţă, dar i-au şi călit. În cele din urmă, cei care au muncit mult şi în Italia şi Spania, dar şi aici, au reuşit să îşi ridice, acasă, ferme care seamănă cu cele ale străinilor a căror agricultură este cu ani buni înaintea celei de la noi. Nu le-a fost, însă, uşor pentru că nimeni nu e profet în ţara lui şi mulţi dintre agricultorii autohtoni, lipsiţi de viziune, n-au privit cu ochi buni nici pofta de muncă pe care o aveau, la întoarcerea în Galaţi, «spaniolii» şi «italienii» şi nici tehnicile agricole noi pe care aceştia le-au adus din străinătate. Mulţi agricultori îi privesc încă circumspecţi şi nu se înhamă la muncă, deşi ar putea urma şi ei aceleaşi reţete de succes.
După câţiva ani de la revenirea din Spania şi Italia, fermierilor nu le-a pierit curajul de a rămâne gălăţeni. La urma urmei, cine ştie cum să muncească din zori şi până noaptea are mai puţine motive să se teamă pentru ceea ce îi va aduce ziua de mâine.
