Până unde merge lăcomia unor oameni? Probabil că, nezăgăzuită - dacă nu de propriile convingeri de ordin moral, măcar de o justiţie eficientă, lăcomia încolţită în sufletul unor indivizi ar ajunge să se întindă ca o molimă, să dea pe dinafară, să otrăvească tot ce le iese în cale. Aşa s-au dat marile „tunuri” din administraţia sau economia gălăţeană, începând de la firmele-căpuşă care au supt munţi de oţel din Combinat până „retrocedări” pe sprânceană sau la societăţile falimentate, tăiate sau jucate „pe piaţa liberă” în beneficiul unor lichele. Cazul Hortigal, prezentat în ultimele zile în paginile ziarului nostru, este un exemplu în acest sens. Cândva una dintre cele mai înfloritoare societăţi din Galaţi, cu un lanţ de producţie şi desfacere cum rar se întâlnea, societatea a trecut de la stat, ca „bun al întregului popor”, în mâna unor prăduitori. Cu un stat încă slab, măcinat de corupţie, birocraţie, cu un sistem politic şi administrativ contaminat cu tot felul de hămesiţi după avere, nu-i de mirare că avutul public a fost îndesat în buzunare fără fund. Cei băgaţi în povestea asta, cu Hortigalul, nu s-au mulţumit să falimenteze societatea, ci au transformat-o şi într-un tun imobiliar de 40 milioane de euro. Nişte inşi fără teamă nici de Justiţie, nici de Dumnezeu, nici de propria ruşine au înşelat, au mituit sau s-au lăsat mituiţi, au luat cu japca terenuri din stânga şi le-au teleportat în dreapta, le-au „tranzacţionat” în spiritul tâlharului care se crede de neprins. Atât doar că, înainte, tâlharii se ascundeau în codru, acum i-am dibuit ascunşi prin SIF-uri, consiliile de administraţie ale unor firme şi chiar prin birourile Prefecturii sau Primăriei! Din datele pe care le-am prezentat în paginile ziarului nostru, afacerea Hortigal pare o morişcă infracţională mai mare chiar decât afacerea Aviasan, cea care, până acum, se afla la Galaţi în vârful hoţiilor imobiliare! Şi atunci, şi acum, nu e vorba de nişte „amărâţi”, de nişte „neica nimeni” care să nu fi apucat să se înfrupte din ceea ce, în mod vulgar, înţelegem prin „bunăstare”: vilă, maşină, conturi grase. Lăcomia însă a ajuns să le întunece mintea unor astfel de indivizi. Banul a devenit pentru ei un scop în sine, fără a realiza că, pe cât creşte muntele de avere adunat din furt şi înşelăciune, indiferent ce formă aveau acestea, pe atât devin mai mărunţi sufleteşte şi mai demni de dispreţ. Unii dintre aceşti indivizi se amăgesc, poate, cu gândul că Justiţia e prea oarbă pentru a avea ochi pentru ei, dar asta nu-i va feri nici de blestemul angajaţilor lăsaţi pe drumuri, nici de ura celor cărora le-a fost furat „cu acte în regulă” pământul părinţilor, iar mai presus de toate nu se vor putea feri de demonul lăcomiei care a pus stăpânire pe ei. În nemernicia lor, unii dintre aceşti bolnavi după avere nici măcar nu realizează răul care li se întâmplă. De cât au furat ajung să creadă că toţi din jurul lor sunt nişte hoţi care abia aşteaptă să-i fure, de cât au înşelat cred că toţi abia aşteaptă să-i înşele, iar neîncrederea devine adesea vecină cu paranoia. Instinctiv, aceste persoane ajung să realizeze că le lipseşte ceva, dar au impresia că „boala” lor se tratează cu un jeep şi mai mare, cu un etaj în plus la vilă, cu vreun Armani sau o partidă de shopping în Dubai. Asta le dă pe moment sentimentul că aparţin unei „elite”, că sunt deasupra „prostimii”. Dar, ca orice drog, banul transformat în scop în sine naşte sevraj. Şi cu toate averile din lume, gunoiul tot gunoi rămâne.
Bolnavilor după avere! Scris de Ovidiu Amălinei
