Expresia violentă, ţipată, înjurată, mârlănită se întâmplă astăzi oriunde: în emisiuni televizate, dar şi în viaţa banală, pe stradă, în autobuz, în magazine, mai ales când unii sunt în grupuri care îi fac din mici mari sau au consumat niscai beri, ori tărie sau chiar au tras ceva fum etnobotanic… De cine să se teamă scandalagiii? De Dumnezeu? De poliţişti? De părinţi ori profesori? De conştiinţa lor? Asta-i vorbă mare! Din disperare sau plictis, din nervi politici şi dispreţ pentru ce ne-au făcut alţii să suferim, „explodăm” astăzi mai uşor, iertăm mai rar, îi îmbrâncim pe cei mai slabi care ne stau în cale, atunci când vrem, grăbiţi, cu treabă adică, să urcăm, să coborâm, să ne strecurăm. Dar chiar eşti obligat, omule, să-mi suporţi şi nervii mei, după o zi grea de muncă?! Chestia cu „opinia publică”, „decadentă” şi ea, nu ţine când te temi că un mic „terorist” cu gură spurcată ar putea avea şiş sau lamă la el, când zarzavagiii sunt proşti, da´ mulţi, când te-ai săturat să le ţii locul părinţilor şi profesorilor unor lepădături. Că „nu-i frumos” să ştim numai de frică, că ar trebui să avem conştiinţă şi să nu aruncăm cu sticle şi gunoaie, să nu scuipăm şi să nu zbierăm şi să nu-i îmbrâncim pe bătrâni la coborârea din tramvai - asta ţine de cei şase ani de acasă. Dar degeaba ar sta acasă plodul şi opt, şi zece ani, dacă n-are de la cine învăţa, dacă nu bunele maniere, măcar convieţuirea paşnică. A respecta valorile este poate prea mult să ceri de la un tânăr ai cărui părinţi ocupaţi au câteva joburi sau un trecut plin de corigenţe. Dar sunt şi părinţi nefăcuţi, evident, pentru meseria de tată de om, inşi altfel respectabili la serviciu, care se poartă impecabil în lume, dar care au clocit, vorba aia, ouă de cuc! Am întâlnit într-o seară, într-un local decent, un om de ispravă, la vârsta pensionării, încă activ - ca să aibă, desigur, cu ce-şi ajuta copiii în vremurile astea scumpe: nu poţi să intri într-o cârciumă, fără să ai măcar o sută de lei în buzunar! Şi omul se oferea să le mai dea vreo două sute, să se simtă şi ei bine, dar să nu uite că tare bine le va fi dacă vor lua, într-un târziu, şi „bac”-ul. Cât timp şi-au băut sucurile, „copiii” au vorbit apoi, cu telefonul mobil dat pe speaker, cu o tipă, am înţeles, abia trecută de majorat. Ce mai scabroşenii au putut să-i strige tare, cam vreme de-un ceas, şi ce ticăloşii a răspuns ea nu credeam să aud într-un local public! S-a adunat multă greaţă în mine căci, chiar dacă vorbeau la masa lor, se împuţise tot restaurantul de măscări sexuale! Simţeam cum mă înfurii şi că o să înjur şi eu, normal, adică scabros, când conversaţia se termină, iar tăticul le spuse blând, mioritic, încă o dată că ce bine-ar fi să-şi ia "bac"-ul. Şi că el a început de jos, sărac şi muncitor, fără şansă de şcoală, ca să aibă ei. Ca să aibă, desigur, şi două sute de lei în plus pentru suc sau bere, pentru ţigări şi pentru înjurat (asta da, distracţie cool!) pe telefon, bani pentru fete rele, fără să ţină seama de cei din jur. Cum nimeni nu te mai protejează astăzi de bădărănie, m-am bucurat că a mai rămas măcar un bau-bau şi pentru „copiii” care au plecat liniştiţi: bacalaureatul!
„Bac”-ul, ca teroare Scris de Victor Cilincă
Mai multe din această categorie:
