Din ce în ce mai des aud în jur că, încet, dar sigur, Galaţiul moare. Că, uite, din Combinatul siderurgic a rămas doar o umbră, la Şantierul Naval mai lucrează doar o treime din oamenii care lucrau cândva, că porturile de la Dunăre abia îşi trag sufletul. Pe de altă parte, îmi amintesc de vremurile de acum vreo două decenii, când Galaţiul părea de neclintit. Oraşul „duduia” muncitoreşte, salariile mari umflau şi preţul la pătrunjelul din piaţă, ne gândeam că suntem prea mari ca să cădem. Din păcate, totul s-a dovedit mai degrabă un fel de amăgire. Valurile de disponibilizări din întreprinderi au fost mascate social sub preşul salariilor compensatorii sau al pensionărilor anticipate, întreprinderi importante ale Galaţiului au fost lăsate pe mâna unor prăduitori în numele sfintei privatizări, investiţiile comunităţii în învăţământ, cultură, arte au părut nişte mofturi în faţa averilor ridicate din trafic de influenţă, găşti de partid sau pur şi simplu hoţie ordinară. Tot ce era nou s-a învechit, tot ce era bun s-a furat, tot ce era adevăr a fost ascuns sub promisiuni mincinoase. Aşa am ajuns să trăim într-un oraş ce pare îmbătrânit, cenuşiu şi stafidit.
Aşa este, Galaţiul se află la strâmtoare! Dar îngrijorarea nu trebuie să fie una paralizantă, nu trebuie să-l luăm în braţe pe „asta-i viaţa”! Îngrijorarea ar trebui să ne trezească, la nivel de comunitate, instinctul de supravieţuire. Şi, din păcate, cel mai grav nu este că se duce de râpă un combinat sau altul, că tot aceiaşi păduchii se bagă în frunte când vine vorba de funcţii publice, ci faptul că tot mai mulţi gălăţeni s-au lăsat cuprinşi de un soi de resemnare vecină cu fatalitatea. Nici după două decenii după ce am scăpat de etatismul comunist nu ne-a intrat în cap că nu va lupta nimeni în locul nostru pentru a transforma libertatea în prosperitate, că democraţia nu este un drept pe care ţi-l dă vreun pârţar plin de ifose în Parlament, ci un drept care se câştigă prin implicare directă, fiecare cât poate, acolo unde poate.
Dacă ne-am mai găsi timp să răsfoim o carte de istorie am descoperi că un oraş, o comunitate îşi poate redescoperi vitalitatea chiar şi atunci când a fost adusă în ruină de cele mai cumplite urgii. Am descoperi că Galaţiul a fost cândva un oraş care chiar însemna ceva în ţara asta, ba, mai mult, a însemnat ceva în partea asta a Europei. Îmi place să cred că s-a mai păstrat ceva din vâna celor care au ridicat acest oraş din negura secolelor şi că vom reuşi să ne smulgem din resemnarea asta aducătoare de moarte şi sărăcie. Lupta înseamnă viaţă, iar Galaţiul e un oraş pentru care merită să luptăm. Nu trebuie să reinventăm roata, trebuie doar s-o urnim din loc. Suntem aici, la răscruce de drumuri între Estul şi Vestul Europei, pe calea apelor putem ajunge în orice colţ al lumii, pământul poate da roadă bogată, n-au dispărut cu totul nici oamenii dintr-o bucată. Ce ne lipseşte? Poate un strop de credinţă şi speranţă. Şi, deloc cea din urmă, voinţa de a refuza să-l acceptăm pe „nu se poate”!
