Monştri, nu părinţi

Scris de Anca Spânu

Marți, 06 Noiembrie 2012 00:00

Dacă în cei 50 de ani de comunism românii şi-au pierdut aproape complet simţul proprietăţii şi pe cel al valorii individuale, am sentimentul că, în cei peste 20 de ani care au trecut de la Revoluţie, foarte mulţi dintre noi au uitat să mai fie părinţi. Şi-au pierdut, adică, până şi instinctul de supravieţuire şi pe cel de perpetuare a speciei, ce să mai vorbim despre sentimentele înălţătoare, precum iubirea pentru copii, cea mai frumoasă formă de iubire. La Frumuşiţa, în judeţul Galaţi, adolescenţi au fost găsiţi în sclavie, puşi să muncească inuman de mult, hrăniţi prost sau mai deloc, îmbrăcaţi cu ce dădea Domnul şi, cel mai important, privaţi de libertate, adică exact lucrul acela pentru care au murit români în decembrie '89. Ce-i mai grav, dincolo de bestialitatea unor fiinţe care cu greu se pot numi oameni şi faţă de care, sperăm, autorităţile vor lua măsurile ce se cuvin, este faptul că aceşti copii n-au fost răpiţi din familiile lor. Nu, au fost vânduţi pentru 150 de lei chiar de către părinţii lor, de către cei care ar fi trebuit să-i protejeze, până şi cu preţul propriilor vieţi. Puşi în faţa ororilor pe care le-au suferit copiii, părinţii au spus apoi că nu au ştiut. Să fie aşa? Să fie asta o scuză? Personal, mă îndoiesc. La Craiova, un copil de doar o lună se zbate între viaţă şi moarte, subnutrit, după ce mama lui, care mai are acasă patru copii, nu a făcut demersuri să-i ia lapte praf - la care are dreptul în mod gratuit - deşi era evident că pruncul nu mănâncă suficient. L-a ţinut aşa, până aproape l-a omorât. Are carenţe de dezvoltare fizică, dar, şi mai important, psiho-motorie. Nu se ştie dacă, în cazul în care supravieţuieşte, va mai ieşi om din el. Recent, două prietene care lucrează într-un ONG, mi-au povestit, oripilate, cum o fetiţă de doi ani, abuzată sexual de propriul tată, apărat în faţa autorităţilor de mamă (!), a fost redată mamei după ce tatăl a fost arestat, deşi era evident că ea ştiuse ce se petrece. Motivul? Legislaţia nu permite decăderea din drepturile părinteşti decât în situaţii extreme - deşi numai Dumnezeu ştie ce nu este extrem la aşa o oroare?! - şi este foarte complicat să dovedeşti în instanţă că un părinte natural nu e în stare să-şi crească pruncul. De partea cealaltă a baricadei, sunt nenumărate familii care-şi doresc un copil şi nu-l pot avea. Procedurile adopţiei se întind pe cel puţin doi ani, ca răspuns la o situaţie care a durat ani de zile, imediat după Revoluţie, şi în care copiii erau pur şi simplu exportaţi în străinătate, fără nicio grijă reală vizavi de viitorul lor. Evident, aşa ceva nu mai e de dorit. În acelaşi timp, un stat civilizat ar trebui să le ofere cetăţenilor săi oneşti, stabili psihic şi economic, doritori şi capabili să crească un copil, ocazia să o facă. Şi ar trebui, în egală măsură, să nu le mai permită copiilor abuzaţi să se întoarcă la părinţii care, dovedit, nu au făcut faţă misiunii extrem de delicate de a crea oameni. Pentru că monştrii nu vor crea, la rându-le, decât tot monştri.