Sunt tot mai rari oamenii care ştiu, pot şi vor să construiască un lucru, ceva. Un concept. O idee. Lumea modernă (pe care pot s-o rezum, fără să greşesc prea mult, în doar şase cuvinte: mercantilă, discreţionară, furioasă, absurdă, superficială, grăbită) - abundă de nihilişti, mimetici şi mitomani.
Cei mai mulţi sunt nihiliştii. Sumedenie! Specialişti în distrugere. Nu ştiu să facă, însă au perfecţionat arta distrugerii. A negării. Vocabularul lor începe şi termină cu „huo”. Nu contează de ce, când, cui. Malaxorul lor mintal este setat pe o singură viteză, într-un singur sens. Însă se învârte în gol. Consumă energie inutil. Înaintează către nicăieri, ca un câine prost în jurul propriei cozi. Trist este că, potrivit unui recent studiu, trei din cinci români au tendinţe distructive, iar unul din cinci duce negarea până la atingerea patologicului. Asistăm la o ruinare mentală. Nu intru în cauzele acestei prăbuşiri (o să o fac într-un viitor articol), dar trebuie să vă mărturisesc că mă sperie efectele.
Urmează „armata” mimeticilor. A făuritorilor de butaforie. A celor care se fac că ştiu, se fac că pricep, se fac că fac. Vremea când omul se inspira din opera bunului Dumnezeu a apus. Din focul sacru al nevoii de creaţie nu mai există decât rare scântei. E mai simplu să dai un search pe google, să alegi de acolo cuvintele care-ţi trebuie, apoi să le oferi celorlalţi ca şi cum ar fi ale tale.
Am întâlnit destui oameni incapabili să vorbească despre propria operă. Şi nu pentru că opera ar fi fost nemărginit de ermetică, de neexplicat. Nu. Vidul de comunicare provenea de fapt din aceea că lucrarea nu se afla în proprietatea lor intelectuală, ci era doar într-o folosinţă vremelnică. Am întâlnit destui oameni care aleg să fure cărămida (o cărămidă metaforică, evident), decât să o facă. Am cunoscut la fel de mulţi inşi specializaţi în ridicarea de edificii faraonice din explicaţii, scuze şi mici ciordeli.
Să nu-i uit pe mitomani! Ei sunt o categorie cu totul specială. Ei nu neagă şi nici nu fac ziduri din carton pentru castele. Dimpotrivă. Ei sunt optimiştii lumii. Iar edificiile lor par extrem de solide. Atâta doar că sunt ridicate într-o realitate paralelă, la care noi, ceilalţi, puţinii care mai credem în muncă şi moralitate, nu avem acces. Deci nu ne folosesc la nimic.
Hotărât lucru, omul a luat calea maimuţei. E trist. În căutarea lui Dumnezeu - primul mare mister al minţii umane - am ajuns la inversul teoriei lui Darwin. Cumva cinic, dar pe undeva previzibil.
Îmi e dor de oamenii care ştiu, pot şi vor să construiască. Tânjesc după prietenii care se pricep să împletească idei şi apoi reuşesc să le transforme în fapte. Sunt aşa de rari aceşti oameni, încât merită preţuiţi însutit. Înmiit. Astăzi este ziua de naştere a Katiei Nanu, doamna de excepţie care a pus bazele ziarului la care eu am acum onoarea să scriu. Prima piatră se aşează într-o secundă. Restul se face într-o veşnicie. Iar doamna Katia a construit o catedrală cu un milion de cărămizi, în care fiecare cărămidă este plămădită dintr-un milion de idei. Admirabil!
