M-am hotărât să scriu aceste rânduri după ce, timp de câteva săptămâni, am contabilizat în sinea mea ipostaze care au demonstrat cât de uşor şi de inexplicabil totodată ne putem lăsa, noi, gălăţenii, călcaţi în picioare, umiliţi, înşelaţi. Şi aş putea continua lista dacă nu mi-ar reveni în minte, cu o cadenţă enervantă până la obsesie, faptul că de multe ori acceptăm să fim călcaţi în picioare, cu aceeaşi detaşare, atât de unii care cu greu îşi merită denumirea de „mârlani”, cât şi de opuşii lor, cei care cred că, ajunşi în scaune moi, în birouri călduţe, sunt începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor; de parcă ar fi descoperit particula lui Dumnezeu. În timp ce tupeiştii şi mârlanii plutesc în ceaţa propriei autosuficienţe, noi, ceilalţi, ne scăldăm într-o mocirlă din care numai cu o atitudine fermă de taxare şi sancţionare putem evada. Resemnaţi şi aproape relaxaţi, acceptăm servicii proaste, dări mari, ifosele unor funcţionari lipsiţi de cei şapte ani de-acasă...
Mă îndoiesc însă că acest bocanc va lovi în ceafa nesimţirii, atâta vreme cât noi, ca societate, suntem guvernaţi de principiul „las-o, mă, că merge şi aşa”. Asta e cel mai grav, pentru că, nu-i aşa?, nu e prost cel care face, ci e prost cel care suportă. Poate veţi râde unii dintre voi, alţii poate veţi spune că nu e cel mai bun exemplu, dar am avut revelaţia nesimţirii supreme recent, într-un maxi-taxi. Ştiu, veţi spune că neaoşele mijloace de transport sunt veritabile „enciclopedii”, iar mulţi dintre şoferi, inepuizabile izvoare de „aşa nu”.
Se întâmpla într-o seară, imediat după ninsoarea de săptămâna trecută, la o oră de trafic intens. Bucuria maxi-taxiştilor, veţi spune. La semaforul de la Arcada, un fel de „bonus” pe care fiecare şofer se străduieşte să îl prindă doar-doar mai agaţă câţiva clienţi, vreo trei oameni trecuţi bine de prima tinereţe, înfofoliţi şi cu sacoşe în mâini dau năvală în microbuzul aproape plin. Răcnetul care a venit dinspre şofer şi care i-a vizat indubitabil pe cei trei călători „pescuiţi” la semafor i-ar fi făcut poate să roşească de mânie şi pe cei mai „tari” de caracter: „Uşa, mai repede, fraierilor, credeţi că vreau să iau amendă din cauza voastră? Poliţia e mai încolo!” urla individul cu volanul, în timp ce cu o mână băga nervos în viteză, iar cu alta încasa banii de la cei trei „fraieri”. Niciunul nu a vociferat, niciunul nu a răspuns, niciunul nu l-a taxat pe oligofrenul cu carnet pe măsura jignirii plătită cu 1,5 lei.
Atât a ajuns să coste demnitatea, cât un bilet de maxi-taxi. Sau, poate, mă gândesc cu speranţă, oamenii nu or fi vrut să se coboare la nivelul şoferului. Sau li s-o fi părut firesc. Că doar şoferul îşi ia leafa din banii călătorilor, funcţionarul care ar trebui să aibă grijă ca oraşul să aibă străzi curate primeşte salariul din taxele şi impozitele locale, iar parlamentarul pe care îl votează cu încredere sau lehamite odată la patru ani tot din banul public încasează chenzina ca să facă experimente pe copii şi bolnavi. Reacţionaţi, măi, reacţionaţi!
