Un gălăţean se plânge judecătorilor că Primăria nu-i aprobă să construiască ceva, o clădire (că o fi mănăstire, spital, fabrică de izmene sau bordel, mai puţin contează), într-o zonă cu restricţii urbanistice. Omul cere şi daune de la autoritatea publică, pe motivul că – vezi Doamne! – Primăria îi încalcă drepturile. Judecătorii - bizar - decid că reclamantul are dreptul să nu respecte Planul de Urbanism (document cu caracter de lege în orice urbe). Practic, dintr-un condei, Justiţia aruncă la gunoi Constituţia şi principiul separaţiei puterilor în stat. Şi devine administraţie publică.
Un moştenitor face o solicitare în instanţă să i se restituie terenul de sub un cartier de blocuri. Judecătorii, fără să ezite, consideră cererea întemeiată, deci stabilesc ca Primăria să-i dea terenul sau o sumă astronomică drept despăgubire. Însă terenul e ocupat cu blocuri proprietate privată, deci nu se poate da, iar plata despăgubirii trebuie făcută din impozitele şi taxele încasate de la gălăţeni. Care, evident, n-au nicio legătură (juridică, morală etc) cu momentul naţionalizării terenului. Oricum am suci-o, hotărârea judecătorească este o prostie, căci doar statul român (ca şi continuator juridic al regimului comunist) poate plăti despăgubirile în astfel de situaţii, nu autoritatea publică locală. Magistraţii implicaţi au rescris, practic, legea. Atribut care, potrivit Constituţiei, aparţine doar Parlamentului.
Cineva construieşte o cârciumă pe domeniul public. În mijlocul unui trotuar. Totul fără autorizaţie. Primăria îi cere să dărâme şandramaua, dar proprietarul îl dă pe primar în judecată. Intră în acţiune judecătorii, care declară construcţia legală, obligă Primăria să emită autorizaţii post-factum şi – culmea! – să achite cârciumarului câteva zeci de mii de euro ca daune. Mă aştept ca, în curând, să apară o despăgubire pentru că am respirat aerul din preajma clădirii vreunul şnapan. E imposibil?!
Un interlop este trimis de judecată în două dosare penale, pentru trafic de carne vie, proxenetism şi trafic de droguri. În ambele cauze, judecătorii (interesant, în amândouă dosarele au fost aceiaşi magistraţi) decid că individul nu prezintă pericol public. Este lăsat liber. Ulterior, se urcă beat la volan şi comite un grav accident de circulaţie. Două dintre victimele lui mor. El dispare. E dat în urmărire generală. Dacă va fi arestat, cât va sta oare după gratii?!
Un judecător cere instanţei (adică propriilor colegi) să constate că el merită un salariu mai mare, pe baza unor sporuri închipuite. Justiţia stabileşte imediat că reclamantul are dreptate, aşa că obligă statul să-i majoreze leafa. Imediat, sute de magistraţi depun plângeri similare şi toţi primesc majorări salariale. Guvernul şi ministerele sunt reduse la statul de anexe ale completului de judecată.
Toate situaţiile de mai înainte nu sunt bancuri cu Bulă. Sunt cazuri absolut reale, extrase din hotărâri judecătoreşti pronunţate în ultimii ani la instanţele gălăţene. Se spune că Justiţia e oarbă, tocmai pentru a putea stabili adevărul dincolo de orice influenţe. Daţi-mi voie să mă îndoiesc. Dacă ne uităm cu atenţie la aberaţiile hotărâte în numele legii, cucoana cu balanţa şi sabia pare mai degrabă o caracatiţă chioară, cu tentaculele dubios înfipte peste tot. Dar asta vom diseca în detaliu în ediţiile următoare.
