Gurile rele spun că presimţirea unor eventuale schimbări de directori prin Cultura şi administraţia gălăţeană ar face ca, deşi suntem amorţiţi de gheţuri, polei şi vânt rece, greu de scos de sub plăpumi şi din case, să tot fim îmbiaţi acum, la vremuri înţurţurate, la fel ca în plin sezon estival – când de altfel estivalul este de obicei… mort – cu tot felul de evenimente tentante. M-aşi duce bre la toate, că bărbaţi suntem, ce dracu´ (chiar şi unele femei sunt bărbate), nu ne-om speria noi de temperaturile alea! Iarna, care nu-i ca vara, are tocmai plăcerile ei… reci. Însă, una e să asculţi muzică faină la gura sobei, privind pe geam la zăpadă, alta e să ieşi pe umezeală şi frig, de pildă la un super-spectacol folk, în stradă, undeva pe la zero grade. Îţi îngheaţă şi muzică, şi suflet! Chiar şi în săli încălzite rişti: recentul minifestival de film românesc premiat internaţional, o pleaşcă pentru noi, a atras acum, iarna, doar o mână de înrăiţi ai artei şi de curioşi. După ce vară de vară gălăţenii vin cu miile la filmul proiectat în aer liber în festivalul de film făcut, cum se cade, la vreme călduţă, dar cu mai puţine oferte de cultură/distracţie. Poate că totuşi suntem noi prea cârcotaşi: o fi şi o creştere naturală în Cultură, aşa cum anul acesta s-au îndesit ofertele teatrelor bucureştene, cu mincinoşi, sinucigaşi sau gaiţe de marcă, ale orchestrelor care să ne încânte cu concerte de Crăciun, vieneze ori româneşti! Galaţiul întreg încearcă de altfel să pară altfel, nou: până şi bradul de Crăciun din Parcul cu reni Eminescu, dublat de altul pe Brăilei, este unul ecologic: nu s-au mai tăiat pomii, săracii, nu s-au folosit nici măcar crengi recuperate de brad pe schelet metalic – sunt doar cablu, fier şi becuri… Necazul este însă că ochiul nu se gudură, inima nu se bucură: este ca şi când ai fi îndrăgostit de o doamnă gonflabilă… Dar majoritatea distracţiilor culturale (nu-mi vine să le zic altfel!) de la noi din „provincie” sunt menite doar să dea frumos în titlu: te asiguri că ai sala măcar pe jumătate plină (cu angajaţi, cu obligaţii, cu elevi, cu defuncţi etc.), sunt organizate cu ocazia a ceva, au câteva nume mărişoare pe afiş (din care unii chiar vin, crezând că-i treabă serioasă, şi văd de pe scena plină ce goală-i sala), apoi toată lumea „prezintă”, „expune”, de fapt spune ceva lung, citind de pe o hârtie sau mai multe. Aşa am văzut prin arhive un program de serbare şcolară, la ţară, pe vremea ultimului război oficial mondial, în care se alternau înnebunitor corurile diferitelor clase crescătoare cu recitările diferitelor clase descrescătoare, care culmina cu o piesă de teatru de război, intitulată „Mort fără lumânare”. În program figurând deci: „Cor. Recitare. Cor. Recitare. Mort fără lumânare.” Din păcate, şi acum evenimentele sunt organizate la noi în mic, fără nebunia întregului, cu recitări şi discursuri ca acum un veac sau mai mult. Şi când, alteori, ai două sau trei evenimente foarte bune, acestea se desfăşoară, ca după Legile lui Murphy, exact în aceeaşi zi, chiar la aceeaşi oră! Altele, banale, se înşiră însă cu tupeu de-a lungul zilelor, ca să dea impresia, ca în fiece an, că se întâmplă „ceva” şi de Sărbătorile Galaţiului: are o şcoală vreun colocviu care se poate înscrie „în cadru”? Păi, apare „în cadru”! Cadru să fie, că spectacole vă dăm noi!
Cor, recitare, mort fără lumânare… Scris de Victor Cilincă
