Nici nu ne-am revenit bine după alegerile parlamentare, apocalipsa maiaşă şi sarmalele de Revelion, că s-a şi spart „buboiul” creşterilor de preţuri. De la banala cafea de dimineaţă până la preţurile la combustibili, energie electrică şi gaze naturale, taxe şi impozite locale, totul ne va costa mai mult. În termeni economici putem vorbi de majorări de accize, de ajustarea preţurilor reglementate de ANRE, de cursul valutar, de calendarul de liberalizare a preţurilor din domeniului energiei. Dar la nivelul simplului cetăţean totul se reduce la o realitate simplă şi imediată: din veniturile şi aşa modeste el va trebui fie să mai pună nişte bani deoparte pentru a plăti facturile majorate, fie va fi nevoit să dea caloriferul şi mai încet sau să cumpere o pâine cu un gramaj mai mic.
Deocamdată, nici reprezentanţii autorităţilor centrale, nici ai celor locale nu prea se înghesuie să pomenească public de efectele acestor scumpiri la nivelul societăţii. De exemplu, singurele ţinte avute în vedere de ultimele Guverne au fost mai degrabă unele de ordin macroeconomic, aşa cum au fost ele stabilite în acordurile cu FMI, Comisia Europeană sau Banca Mondială, fără însă a se folosi, dincolo „de cifre” şi pârghiile cele mai potrivite pentru a avea la modul real un mediu de afaceri stimulativ pentru investiţii, pentru crearea de locuri de muncă, pentru generarea, în ultimă instanţă, a unor surse suplimentare de venituri la bugetul de stat. Asta se întâmplă pentru că sistemul aparatului public a rămas în continuare tributar corupţiei, birocraţiei şi intereselor obscure propagate prin subteranele de partid. Drept urmare, atingerea indicatorilor macroeconomici, atât cât se face ea, este obţinută prin creşterea nivelului de impozitare, prin reducerea fondurilor pentru educaţie şi sănătate, prin blocarea la grămadă a unor posturi şi în final prin bascularea poverii datoriilor şi cheltuielilor publice în curtea mediului privat, fie că ne referim aici la companii sau simple gospodării. La vedere se lasă doar partea roz a lucrurilor – o indexare cu patru la sută a pensiilor, anunţarea deschiderii unor negocieri cu FMI despre o eventuală majorare a salariului minim – adică se amorţeşte atenţia publică cu promisiunea unor măsuri care să atenueze cumva majorările de preţuri. Să nu ne amăgim. Când rata anuală a inflaţiei este la nivelul lui 2012 de aproximativ cinci la sută, iar pentru 2013 ţinta este de 3,5 la sută, pseudo-compensaţiile vor fi sub nivelul majorărilor de preţuri.
Mai nou, la modă printre factorii de decizie este discursul duplicitar. De „vină” pentru necorelarea creşterilor de preţuri cu veniturile populaţiei sunt Bruxelles-ul, FMI şi alte „agenturi străine”, niciodată „ai noştri”. Se trece cu vederea că, în fapt, autorităţile mai aveau, teoretic, pe agendă reducerea arieratelor, introducerea unui management profesionist în regiile şi companiile cu capital de stat, privatizarea sau reformarea unor societăţi tocmai pentru ca ele să fie competitive în momentul în care se va ajunge la o totală liberalizare a preţurilor. Cu ce ne-am ales? Reformele au fost reduse la circ mediatic, precum cazul Oltchim, „specialiştii” au fost recrutaţi tot din grădina partidelor aflate la putere, fie pur şi simplu nu s-a făcut mai nimic, precum în ceea ce priveşte reducerea datorilor pe care statul le are faţă de mediu privat. Singura „realizare” în plan economic a fost prăsirea ministerelor de tot felul aşa, ca toată lumea să fie mulţumită. Lumea bună desigur, cea aflată la vârful puterii. Preţul revizuit şi ajustat îl plăteşte… restul lumii.
