Printre amintirile dragi ale celor din „generaţia cu cheia la gât” sunt şi tenişii Drăgăşani, cu care băteau mingea pe maidan cu orele, zilnic, chiar şi după ce se tocea partea albă de cauciuc din faţă şi ieşea câte-un deget pe afară. Se făcea sport peste tot, de la vârste mici, pasiunea era totală. Acum, chiar dacă au dispărut celebrele „Maracana” ale fiecărui cartier, condiţii ar fi, nu mai ajunge copilul să alerge cu Drăgăşanii găuriţi în talpă. Partea proastă e că, de fapt, acum copilul nu mai aleargă deloc. Asta-i marea durere pe care majoritatea o simte când este prea târziu, după ce se ajunge la obezitate sau la deformări de coloană.
Pasiunea pentru sport nu se mai educă în familie, vorbind la modul generalist, desigur. Unul dintre antrenorii gălăţeni de handbal din sectorul copiilor şi juniorilor, care a prins şi vremea încălţărilor de pânză şi pe cea a facebook-ului, mi-a povestit o întâmplare care spune multe despre dispariţia pasiunii. Se afla în cantonament la munte cu junioarele mari, de 17-18 ani, iar în pensiunea în care s-au cazat era un singur televizor. Şi-a strâns fetele să vadă un meci al Oltchimului în Liga Campionilor iar la un moment dat a plecat de lângă ele pentru doar două minute. La întoarcere, nu mai era niciuna în faţa televizorului.
De unde cultul pentru sport când tocmai părinţii procură copiilor lor scutiri pentru orele de educaţie fizică?
Iar la şcoală, la fel ca-n familie, despre ce vorbim când sunt doar două ore pe săptămână până-n clasa a şaptea şi doar una de la a opta în sus? Niciodată, în toată istoria învăţământului românesc, sportul nu a fost vitregit ca număr de ore ca acum. Prin comparaţie, pe vremea Daciadei, fiecare şcoală era obligată să aibă o echipă de triatlon şi una de sporturi colective. Însă nu s-a mai păstrat nici măcar ce era bun din sistemul sportului şcolar de atunci.
Aproape că nici nu mai contează efectele devastatoare asupra sportului de performanţă, s-a trecut deja la alt nivel, cu forme grave de diabet la copii de clasa a treia. Până mai ieri, o astfel de boală era de neconceput la o vârstă atât de fragedă.
De la politicieni, nicio speranţă de a se reveni la normalitate în sistemul şcolar, de vreme ce situaţia persistă de atâta amar de vreme. Aşa că singura şansă la o viaţă normală o reprezentaţi voi, părinţii.
N-avem unde să pedalăm pe bicicletă. Ca să avem apă într-un bazin de înot nu ne-ar mira să o aducem cu elicopterul, de parcă am fi în vârf de munte. Dar măcar pentru o alergare pe Aleea Comerţului nu ne trebuie nimic în plus decât dorinţă.
Educaţi-vă copii să facă sport! Înseamnă chiar infinit mai mult decât mişcare pentru sănătate. Sportul te face să fii inventiv, muncitor, să vrei să progresezi tot timpul, pasionat de ceea ce faci. Oferă ambiţie prin spiritul competitiv, disciplină, respect, toleranţă, bucurie, agonie, prietenie, unitate, eleganţă, altruism, suflet şi dragoste.
Practicaţi un sport, iar dacă nu aveţi cum, din varii motive, merită măcar să-i îndrumaţi pe alţii, fie şi doar pe proprii copii sau nepoţi, să o facă. Credeţi-mă, merită!
