„Dom’le, Ziua asta, a femeilor, nu-i o sărbătoare comunistă?” – mă întreba aşa, într-o doară, un amic, de parcă i-ar păsa cuiva ce şi cum. O fi fost pe vremuri „8 martie” prilej de propagandă, de a ni se împuia capul cu şablonul revoluţionar-leninist al „tovarăşei de muncă şi viaţă”. Dar, să fim serioşi, când „înnebunesc salcâmii” - atunci, ca şi acum - puţin ne pasă de partid, de Ana Pauker; trebuie să fii diliu rău ca de „Ziua Femeii” să te gândeşti la activismul de clasă al Clarei Zetkin şi cu atât mai puţin la revolta din 1857 a ţesătoarelor din New-York.
E pur şi simplu primăvară, la Potcoava se vând ghiocei şi măţişoare, şi tot vârtejul acesta în alb cu roşu ne ia ochii, ne ameţeşte, ne bagă „în boala” cea mai dulce dintre toate, „boala” omului care se umple de speranţă. Şi ce poate fi mai frumos decât să legi acest sentiment şi primăvara cea aducătoare de viaţă de feminitatea cea îndelung răbdătoare şi plină de bunătate, dar şi aducătoare de tumult şi bucurie într-un cotidian adesea captiv între zidurile banalităţii şi egoismului.
„Ochii femeii iubite sunt marginea lumii” – cât de frumos spune poetul! – şi pentru o clipă cât o eternitate iubim toate femeile, le dăruim o zi din Calendarul acestei lumi, le punem flori la picioare şi le jurăm înţelegere măcar până la sfârşitul veacurilor. Dar, la fel ca în fiecare an, promisiunile noastre nu vor ţine decât până la sfârşitul programului - la serviciu, la şcoală, acasă, pentru că de milenii nu s-a mai pomenit ca pentru Elena bărbaţii să plece la luptă, de secole nimeni nu-şi mai botează fetele Julieta şi au trecut deja zeci de ani de când cântecul Zarazei nu şi-a găsit egal.
Trăim în noul mileniu prefabricat, preambalat, prea grăbit, romantismul se consumă în doze light, iar declaraţiile de iubire sunt sublimate într-un sms, un mms, un like pe facebook. Trăim în direct, intens, pe bandă, pe capete, pe cel puţin 1001 de canale tv şi găsim chestii "cool" pe internet. Şi, până la urmă, ce atâta mister? Doar se ştie, femeile sunt de pe Venus, bărbaţii sunt de pe Marte, detaliile nici că mai contează, o frază poate să ţină cont de rezumat, de filozofie a lumii prea grăbite să-şi consume clipele, iubirile, primăverile.
Dar „the show must go on” şi la Potcoava se vând ghiocei, vârtejul de Mărţişor ne ia minţile şi ne bagă iarăşi în „boală”. Visăm cai verzi pe pereţi şi femei frumoase, lăstarii înmugurind prinde betoane şi spunem – a, da, astăzi e ziua Ei. Şi noi, cu toţii, o vom iubi măcar azi, măcar o clipă, cât să ni se pară că am zărit, fugar, printre gene, marginea lumii.
