Anunţurile cu care Eugen Nicolăescu, ministrul Sănătăţii, a ieşit la rampă în ultimele două luni sunt numai nişte bâlbâieli zgomotoase care îşi au, de fapt, originea în imposibilitatea găsirii unei soluţii pentru ieşirea din situaţia critică în care sistemul medical autohton se zbate de ani buni.
Prima dovadă în acest sens a fost declaraţia făcută în prima jumătate a lui ianuarie, atunci când oficialii au anunţat că vor sista finanţarea către spitalele private. Motivarea hotărârii a constat în faptul că o zecime din fondurile CNAS destinate spitalelor pleacă către sectorul privat. Aceşti bani, numiţi de ministru „publici”, ar fi trebuit să susţină doar sectorul sanitar de stat. Cum era de aşteptat, însă, reacţiile negative nu au întârziat să apară: tocmai aceşti bani, pe care fiecare asigurat îi plăteşte către fondul unic naţional de asigurări sociale de sănătate, nu reprezintă „bani publici”. Din contră, din contribuţia pe care eu o achit, am dreptul să aleg să fiu tratat într-un spital de stat sau, la fel de bine, într-unul privat. Tocmai uşurinţa cu care argumentul ministerial a fost demontat dovedeşte din start cât de găunoasă e o reformă făcută fără baze reale, palpabile şi de bun simţ.
Similar stau lucrurile şi cu ultimul proiect de lege care prevede reorganizarea Ministerului Sănătăţii. Lăsând la o parte datele şi argumentele insuficiente aduse în sprijinul unei asemenea reorganizări, atrag atenţia premisele greşite de la care porneşte toată acţiunea: în încercarea de a reduce birocraţia din cadrul direcţiilor de sănătate publică şi a caselor de asigurări de sănătate, oficialii au decis desfiinţarea sau reorganizarea – în concepţia lui Nicolăescu cele două cuvinte au un înţeles similar, de care nu ar trebui să ne cramponăm !? – acestor instituţii şi crearea unor replici ale lor la nivel regional. Presupusele economii, de circa 50 de milioane de euro, care s-ar face după reorganizare, ar fi dirijate către finanţarea programelor naţionale de sănătate.
Regionalizată sau nu, însă, principala boală de care suferă sănătatea autohtonă este lipsa cronică de finanţare. Potrivit unui studiu realizat de către structurile de monitorizare ExpertForum şi Local American Working Group, România este statul UE cu cele mai mici cheltuieli pentru sănătate din produsul intern brut, acestea ajungând de la 5,6 la sută din PIB în 2009, faţă de media UE de 9,9 la sută, la doar 4 la sută, în 2012. Pentru anul 2013, bugetul alocat Sănătăţii este de 8,75 miliarde de lei, ceea ce reprezintă 4,4 la sută din PIB. În ciuda cifrelor optimiste, situaţia rămâne la fel de pesimistă: chiar dacă bugetul a crescut cu aproximativ 30 la sută faţă de 2012, o mare parte din bani, mai exact 3,5 miliarde de lei, va fi cheltuită pentru acoperirea datoriilor acumulate în perioada 2009 - 2012. Tot aici trebuie să adăugăm şi nevoia adoptării unui pachet de bază de asigurări de sănătate, precum şi identificarea şi reducerea fraudelor, lucru posibil mai ales odată cu informatizarea sistemului (reţetă electronică – card electronic – dosar electronic).
În lipsa unei finanţări suplimentare de la bugetul de stat – lucru pe care celelalte ţări europene au reuşit să-l facă – sau a unei mai bune colectări a contribuţiilor la Sănătate, toate celelalte măsuri luate de oficiali, oricât de zgomotoase şi de drastice ar părea acestea, nu vor reuşi să pună în mişcare colosul cu picioare de lut, pentru a cita o expresie celebră. În loc să sprijine bolnavul, reforma pare să fie doar o încercare disperată de a cârpi găurile lăsate în buget de un sistem care a permis foarte multe ilegalităţi.
