Întâlnirea cu un grup de preşcolari care a trecut deunăzi prin redacţie în cadrul activităţilor „Şcoala altfel”, copii frumoşi şi bine crescuţi, ne-a dat ocazia să ne întărim ideea că viitorii cetăţeni răsăriţi, în ultimii ani, pe plaiul mioritic nu mai au mare lucru în comun cu valorile tradiţionale ale familiei, cu prietenia, generozitatea, bunătatea şi dragostea pentru celălalt. Că urmaşii noştri treziţi într-o lume ce tinde către globalizare, uitaţi foarte mult în faţa televizorului şi a calculatorului, nu vor mai fi în măsură să le vorbească la rându-le copiilor copiilor lor despre jertfele răzeşilor lui Ştefan cel Mare sau cea a Voievodului Martir Brâncoveanu, despre sacrificiul Anei lui Manole sau, mai simplu şi jovial, despre năzdrăvanul „Nică al lui Ştefan a Petrii”.
Subliniem. Nu dorim să se înţeleagă că micuţii nu sunt bine crescuţi. Dimpotrivă. Numai că modelele pe care ni le-au adus în faţă la întrebarea "ce-şi doresc să ajungă când vor fi mari?" ne-au pus puţin pe gânduri. Cu excepţia câtorva copii care ne-au zis că doresc să devină unul grădinar, unul „jăndar” şi unul ziarist, cei mai mulţi au afirmat că doresc să devină „Omul păianjen”, „Robocop” sau „vedete”, în special fetele. Nu suntem absurzi, fiindcă şi noi am visat la vârsta copilăriei, numai că modelele noastre erau cât de cât cu faţă umană, aveau calităţi alese, erau pline de bunătate şi generozitate. Nu a fost timp să-i întrebăm pe cei mici cam cum se imaginează ei în acele viitoare roluri-sociale, fiindcă mai ştim că opţiunile se schimbă cu timpul. Un fapt este însă cert. Că, în mare parte, modelele alese de cei mici astăzi nu vin din familie, şcoală sau biserică, ci sunt rezultatul unui îndelung exerciţiu de stat în faţa televizorului, al calculatorului şi al internetului. Ne place ori nu, aceasta este în mare parte copilăria puilor care s-au născut în familii preocupate să le asigure tot cei mai "bun", care uită că timpul petrecut de copii departe de părinţi, în lumi virtuale, poate naşte monştri.
Ce tipologie ne propune Robocop? Expresie a producţiei de filme SF, personajul este de fapt un robot, care trimite la omul rece, egoist, plin de dorinţa de a călca totul în picioare pentru a se încununa de laurii succesului. Robocop-ul din viaţa unora dintre copiii noştri este un personaj care imaginează o lume în care criminalitatea e la rang de lege, în care poliţiştii sunt ucişi cu brutalitate pe străzile Americii şi, pentru a fi răzbunaţi, renasc sub forma unor „cyborgi” - oameni superiori, parţial artificiali, capabili să facă faţă celor mai grele situaţii. Nu e rău că există leac pentru violenţă, rău este că mulţi dintre copiii noştri trăiesc într-o lume imaginară, care depăşeşte cu mult graniţele umanului; rătăcesc prea mult într-o lume care creează brute. Şi nu e de mirare de ce violenţa în familie, pe stradă, în autobuz, în şcoală a căpătat forme aberante. E semn că cei şapte ani de acasă nu mai sunt organizaţi între povestea despre război, zisă de bunicul şi rugăciunea bunicii cu „Înger, îngeraşul meu”. Că ora de prietenie cu natura a fost abandonată, iar reuşita cu orice preţ, prin forţă fizică şi şmecherie, este cheia succesului.
