Anul trecut, după bilanţul extrem de slab de la Jocurile Olimpice, cei mai tari producători de medalii din istorie, antrenorii Belu şi Bitang, avertizau că baza de selecţie a scăzut şi că, fără măsuri urgente la nivel naţional, vom dispărea de pe harta mondială a sportului de performanţă. De la nivel guvernamental, dinspre Agenţia Naţională pentru Sport şi Tineret, au apărut atunci proiecte de resuscitare, la fel ca şi dinspre Comitetul Olimpic şi Sportiv Român. Săptămâna trecută, la întoarcerea de la Europene, Belu şi Bitang s-au plâns că nu s-a schimbat mai nimic, scoţând în evidenţă o altă problemă majoră, cea a salarizării batjocoritoare a antrenorilor loturilor naţionale. Legislaţia permite federaţiilor să dea lefuri doar de 900-1.200 lei, foarte rar se ajunge la 1.500 lei. O fi mult pentru un specialist care stă mai tot timpul anului în cantonament, departe de familie? Acum mai avem câţiva „nebuni” care muncesc din pasiune pentru sport, dar mai toţi sunt din generaţia veche, care se apropie de pensionare, dar ce facem cu ziua de mâine, când în spatele lor e vid? Aşa rămânem fără specialişti în sport pentru că, spre deosebire de cei vârstnici, un antrenor tânăr vrea să-şi trăiască şi propria viaţă, iar lipsurile generate de leafa amintită îi macină pasiunea şi îl gonesc din sistem. A trecut ceva vreme de la Jocurile Olimpice de anul trecut şi schimbările aşteptate de Belu şi compania n-au apărut. Proiectele au rămas promisiuni, uitate de aleşii pentru care sportul există doar când se pot alătura în poză celor care mai aduc ţării vreo medalie.
Privind prin prisma promisiunilor deşarte, ştirea serii de duminică a venit din Franţa. Subiectul, Eric Di Meco! Fost fotbalist în naţionala Franţei în anii 80’-90’, omul a devenit apoi cronicar sportiv, comentator radio şi consultant al unor posturi de televiziune. Din această postură, în urmă cu trei ani, l-a apucat limbariţa. Era adus la Olympique Marseille un fundaş dreapta spaniol, Cesar Azpilicueta – acum la Chelsea – iar preşedintele clubului francez îşi lăuda achiziţia spunând că a achiziţionat viitorul fundaş dreapta al naţionalei Spaniei. Di Meco a luat în râs predicţia oficialului de la OM şi a promis public că el va mânca un şobolan dacă aceasta va deveni realitate. Ei bine, Azpilicueta a debutat în naţionala lui Del Bosque acum două luni. Ce a făcut Di Meco? Promisiunea făcută publică a fost respectată tot public, în direct. Asta e, a înghiţit-o! Friptura de şobolan! Cu toată repulsia, stinsă parţial cu vin roşu!
O fi şi ceva teribilism în acest gest, dar omul a arătat lumii ce înseamnă respectarea unei promisiuni.
Aproape instantaneu, involuntar, m-am gândit la lumea noastră şi mai ales la cea ce mişună prin clasa politică. Utopic, îmi imaginez cam ce ar fi în cazul cererii şi dobândirii cetăţeniei române de către Di Meco şi apariţia acestuia printre candidaţii la preşedinţia României. La ce sătui suntem de gogoşi vanilate, o persoană pentru care cuvântul dat e sfânt i-ar cam hali pe şobolanii autohtoni. O specie care, vorba unui coleg, dacă s-ar întâmpla vreun accident şi vreunul dintre ai noştri ar călca pe arătură onorându-şi vreo promisiune electorală, ar fi imediat curăţată de pe faţa pământului printr-o moarte accidentală care să mascheze asasinatul.
