De o bună bucată de vreme, spaţiul mediatic virtual pare scăpat total de sub control. este infestat de fel de fel de păreri în legătură cu un aspect sau altul. De cele mai multe ori cu calomnii, decât cu cuvinte care să zidească şi să-ţi atingă inima. Într-una din zilele trecute observa cineva că „cele mai multe dintre comentariile de pe internet se pot constitui într-o memorie virtuală a unui spital de nebuni”. Suntem convinşi că persoana care propunea dialogul şi comunicarea civilizată - în schimbul calomniei la umbra anonimatului - cunoştea probabil că România este pe locul V în lume după numărul bolnavilor cu afecţiuni psihice. Date certe nu am prea găsit despre câţi semeni cu afecţiuni psihice zburdă în libertate, adeseori fără tratament, în spaţiul mioritic, dar cum în lume sunt cam jumătate de miliard de oameni cu astfel de boli şi cum noi suntem pe locul V, vă daţi seama că observaţia cu memoria spitalului de nebuni este pertinentă.
Revenind în spaţiu on-line şi la „comentatorii” noştri de pe internet, în lipsa unor reglementări care să-i responsabilizeze, aceştia încarcă memoria internetului cu o arhivă a deşertăciunii, a minciunii şi a urii. O mică „descindere” printre multele „anonime” lansate pe internet întăresc ideea că suntem o societate cu mulţi bolnavi, cu multe frustrări, cu nenumărate of-uri, cu dorinţe egoiste şi cu multe neputinţe omeneşti. Ne întrebăm câte dintre aceste arhive virtuale vor rivaliza, vreodată, cu "Timpul" lui Eminescu de acum 130 de ani în urmă? Invectivele, răutăţile, neputinţele exprimate prin cuvinte pe care nu le suportă hârtia demonstrează modul cum unii dintre noi îşi gestionează libertatea, dar sunt şi o imagine a (i)responsabilităţii pe care o manifestă. Nu spunem că unele comentarii nu au un suport în realitatea imediată, dar ce te faci când nu ai îndrăzneală să-ţi asumi responsabilitatea celor susţinute. A înşira acuze fără acoperire nu ştim dacă face bine cuiva, decât doar „lansatorului” de acuze. Dar nici acesta nu se va vindecă, fiindcă "lepra" de care suferă este cronică şi singurul remediu ar fi un exerciţiu de deschidere către comunicarea de bunăcredinţă, către celălalt.
Un om supărat pe toată lumea, cu „abilităţi” pentru monolog, ascuns sub masca anonimatului demască vădite semne de slăbiciune omenească, de boală. De regulă, cuvintele pe care le rostim sau pe care le scriem au o încărcătură energetică negativă sau pozitivă, în funcţie de gândul, starea şi acţiunile noastre ele, motiv pentru care se pot întoarce ca un bumerang asupra noastră. Dacă toţi ar fi conştienţi de acest lucru, am avea mai multă măsură în vorbele pe care le aruncăm. În exerciţiul acesta existenţial, ar trebui să privim cuvântul ca pe un medicament, ca pe o hrană pentru suflet. Amintiţi-vă, când suntem împăcaţi cu cei din jur, când întindem mâna unui necăjit avem şi noi o stare de împăcare cu noi înşine. În concluzie, dacă vrem să schimbăm ceva în bine, cea mai la îndemână soluţie ar fi să fim noi înşine cei care se călăuzesc după principiile gândurilor, vorbelor şi faptelor bune.
