Până de curând, credeam că în materie de atac la presă le-am văzut pe toate. Mă consideram pregătită pentru orice năzbâtie legislativo-politică menită să ne bage nouă, jurnaliştilor, beţe-n roate. Sau sula în coaste, mai pe româneşte.
Mă obişnuisem cu tertipuri funcţionăreşti legiferate, de genul „faceţi o solicitare oficială de informaţii şi vă răspundem noi în 30 de zile”, eram familiarizată (deşi împăcată n-am fost niciodată) cu tonul habarnist al unor funcţionari care îţi răspund la orice întrebare cu „nu ştiu” sau cu cel mieros al altora, care te asigură că se interesează şi-ţi dau răspunsul, după care pleacă de la birou, pun telefonul pe mod fax automat şi închid mobilul.
Cumva, ajunsesem să învăţ cum să fac slalom printre imposibilităţi, pentru a afla, totuşi, ce mă interesa. Nu pentru mine, ci pentru cititori.
Chiar mă gândeam, la un moment dat, că această luptă constantă a noastră cu lipsa de transparenţă – ce spun eu, mai degrabă opacitatea cu ochelari de cal a unor instituţii ale statului – şi cu frica de adevăr care domină relaţiile cu oficialii ne determină să fim mai buni, mai alerţi, mai pe fază! Ne întreţine neuronii în stare de funcţionare, ceea ce nu poate fi decât un lucru bun.
Ajunsesem, cum s-ar spune, la un status quo care, deşi nu reprezenta o situaţie ideală, permitea măcar o luptă surdă, dar într-un ring bine delimitat, din care niciuna dintre părţi nu avea voie să iasă până nu se termina lupta.
Iată însă că politicienii noştri, imediat după ce au zâmbit frumos, la alegeri, în faţa fiecărei camere de luat vederi şi a fiecărui blitz, s-au gândit cum să facă să ne dea în cap. Şi au pus pe tapet un proiect de modificare a codurilor de legi, proiect care nu face altceva decât să schimbe, din nou, regulile jocului.
Nu insist asupra modificărilor ce se doreşte a fi făcute. Pe scurt, ni s-ar putea interzice, printre altele, publicarea de informaţii, inclusiv fotografierea sau filmarea exteriorului locuinţei unui persoane care este subiect de presă, ni s-ar putea distruge camerele foto şi video, reprotofoanele, microfoanele etc.
Pentru mulţi cititori, acestea sunt probabil chestiuni la fel de îndepărtate ca uciderea balenelor sau topirea calotei glaciare. Dar, dacă le spun că, de exemplu, cazul Marinelei Dobrea, fosta directoare de la Protecţia Copilului, care a sărit la doi jurnalişti, încercând să le distrugă echipamentul din dotare, nu s-ar mai fi soldat probabil cu demiterea sa în condiţiile acestor proiecte de coduri civil, respectiv penal, poate că îşi schimbă opinia.
Poate îşi dau seama că acest pumn care se vrea pus în gura presei este periculos nu atât pentru noi, cât pentru ei, oamenii în numele cărora noi punem întrebările şi pentru care cerem răspunsurile. Talentaţi sau mai puţin talentaţi, dedicaţi sau mai puţin dedicaţi, incisivi sau împăciuitori, paparazzi sau analişti economici, noi, jurnaliştii, încercăm să ne facem datoria faţă de oameni: îi ascultăm, ne batem pentru ei, le spunem adevărul chiar şi când ştim c-o să-i doară. Nu suntem perfecţi, de acord, dar cine este? Proiectele codurilor cu siguranţă nu!
Şi dacă am făcut doar haz de necaz, cu alte ocazii, când s-a încercat, prin tot felul de subterfugii, reducerea noastră la tăcere (sau, mai grav, la ineficienţă civică!), acum chiar mi s-a pus pata! Cei 471 de senatori şi deputaţi, care-i reprezintă doar pe cei puţin peste o treime dintre români care au votat, vor să ne închidă gura şi, implicit, tuturor cetăţenilor. Şi celor care i-au votat şi celor care nu i-au votat!
Cu alte cuvinte, ni se pregăteşte o cenzură democratică. Pe ici pe colo, câte un ales declară că ne susţine şi că va vota contra cenzurii, dar pe cât punem pariu că, la vot, o să-şi uite promisiunea? Sst, am uitat: votul e secret.
