Începem o nouă săptămână de primăvară, cu mişcări sindicale la fel de diverse, precum florile de prin grădini. Cadrele didactice, medicii, funcţionarii publici, cei din cultură ies astăzi în stradă, pichetând prefecturile din toată ţara.
Ca un „bonus” sindical, pentru Galaţi, marţi ies siderurgiştii la miting. Joi, pensionarii îşi vor striga, din nou, sărăcia, în stradă, acţiune organizată tot la nivel naţional.
Făcând haz de necaz, am putea spune că în general, ne ocupăm de greve, mişcări de protest şi, în timpul liber, sărbătorim.
Deşi numărul mare al mişcărilor de protest indică faptul că gradul de nemulţumire este din ce în ce mai ridicat – pe toate planurile – calendarul guvernamental, ca să spunem aşa, ne face să credem că o ducem tot într-o fericire. De pildă, săptămâna trecută, am sărbătorit vreo câteva zile: Ziua Paşaportului, a Somnului, a Apei, a Poeziei. Astăzi e ziua Meteorologiei!
Nu zic, puţină distracţie nu strică nimănui, însă în condiţiile în care românii nu mai dorm de câteva luni de grija crizei, beau apă de la robinet, renunţând la apa plată şi nici măcar nu se mai gândesc să-şi folosească paşapoartele, în vară, prin concedii, zilele astea festive nu mai fac nici cât o ceapă degerată.
Poate că apropierea dintre cele două subiecte - grevele şi sărbătorile „de stat” - este forţată, însă dă cu siguranţă măsura celor (cel puţin) două Românii în care trăim. O Românie care tremură pentru siguranţa locului de muncă şi o Românie în care fiecare zi este un bun prilej de a sărbători, măcar prin seminarii şi protocoale.
În România în care se sărbătoreşte nu există criză, sau, dacă există, este tolerată; se mai taie – pe hârtie! – câteva procente din buget, se mai blochează – tot doar pe hârtie – câteva posturi şi cam atât…
Şi pentru ca balanţa să nu rămâne dezechilibrată, în cealaltă Românie, a ratelor la bănci, avem şi şomaj, şi salarii micşorate şi proteste.
Păcatul cel mare este că, poate, dacă prin minune, cele două Românii s-ar unifica, ambele tabere ar putea trăi mai uşor. Conducătorii noştri fericiţi, care o ţin tot într-o sărbătoare, şi-ar putea relaxa muşchii feţelor zâmbitoare, încruntându-se puţin, pe la proteste, în timp ce amărâţii care ies în stradă s-ar mai lumina oleacă…
Însă pentru aşa ceva ar trebui voinţă politică, o noţiune care încet, încet, se volatilizează în aerul politicii dâmboviţene. Pentru că pe aceste meleaguri, criza nu este luată în seamă decât atunci când este vorba despre certurile dintre liderii politici, iar acum, când toate partidele încep să îşi adune propria cenuşă, pentru a-şi reîntocmi penajul multicolor, numai bun pentru perioada alegerilor, nu putem vorbi despre aşa ceva!
Unificarea celor două Românii pare, din ce în ce mai evident, o utopie. Nemulţumiţii vor ieşi în continuare în stradă, politicienii se vor face în continuare că muncesc şi că le pasă şi aşa ne vom trăi, zilele.
Până când? Până vom ieşi (?) din criză, noi pe brânci, ei de pe afişele electorale.
