Filmul fellinian al unei lumi care-şi molfăie gingiile, mestecând conştiincios ştiri de noapte cu agenţi secreţi şi primadone de budoar, imaginea halucinantă a unui univers în care ştirea vine înaintea evenimentului, provocându-l, făcând să curgă sângele laolaltă cu lacrimile din barba sau de pe obrazul naţiunii.
Asta e România începutului de mileniu, o Românie de calibru redus, un fel de doi şi-un sfert cu care-şi repară afacerile diriguitorii politici şi îşi negociază contractele magnaţii din Top 300.
Cu gura plină de invective la colţ de stradă sau cu rânjetul perfid al victoriei prin palatele puterii, ţara aceasta se consumă pe sine însăşi, an după an, secătuindu-şi resursele, luându-şi peste picior oamenii de bun simţ şi dând cu tifla şcolii de toate gradele, într-un dispreţ sarcastic la adresa culturii şi educaţiei. Cu un simţ al valorilor rămas la piciorul broaştei, îl căutăm pe Obama printre lideri modeşti şi prizăm sentimentul înălţimii în funcţie, nu prin inteligenţă ci pe micul ecran.
Ţara se conduce de la televizor, cu o furie a argumentaţiei pe care o dă numai prostia, pentru că oamenii inteligenţi au nedumeriri şi îndoieli, jenă şi complexe, pe care nu ţin neapărat să le pună la dispoziţia iubitorilor de înmormântări în direct. E o foame neostoită de cenuşă şi cuţit în insomniile consumatorilor de drame în direct, e un cult al despuierii oricui în văzul tuturor, care pune pe calea ferată gâtul subţire al Kareninelor rătăcite prin societatea civilă românească.
Cine s-a adunat cu strângătorii de rating a avut parte doar de zborul scurt al aripii de-o clipă peste cuibul de cuci. Căderea bruscă şi decepţiile măreţe au trimis în conul nemeritat de umbră sau prin structurile europene nume ale culturii române de care ne-am fi putut bucura toţi. Retragerea e deseori grăbită şi laşă, de teama repercusiunilor cu care mareşalii puterii nu se mai sfiesc să ameninţe în direct.
Nimic nu e sigur, totul devine de la o zi la alta din negru alb şi invers, cu o mobilitate a fenomenelor pentru care impresioniştii ne-ar fi ales ca subiect de tablou. Dar noi practicăm în politică şi societate un soi de primitivism bălţat, cu pretenţii de artă autentică.
Suntem repetitivi până la sufocare şi coşmar, de la oamenii aleşi până la textele preferate ale manelelor. Şi trăim greu, împiedicat, cu frica zilei de mâine şi cu dispreţ pentru copii şi bătrâni, pentru licenţiaţii pe bune, fără loc de muncă, şi pentru şomerii care băjenesc într-o Europă ostilă românilor.
Dacă ar fi să ne alegem un brand de ţară, o siglă, un însemn cu care să ne recomandăm lumii aşa cum suntem, în lipsa inspiraţiei divine pe care o tot căutăm prin bisericile răsărite în tot locul, primul lucru care îmi vine în minte ar fi chipul ridat al unui român fără dinţi.
Naţiunea s-a aliniat, în pas de criză, la rând la manifestaţii şi proteste. Însă, după două decenii de democraţie, nu prea mai are cu ce să muşte.
România ştirbă, servind cu paiul o existenţă la limita suportabilului! Ce altceva ne-ar putea reprezenta mai bine?
